Lunile anilor ce trec şi ne transcend aduc cu ele, perpetuu, sentimente de bucurie şi de tristeţe, sugerate de evocări pertinente oferite de publicaţiile noastre cotidiene şi periodice. Cred că Nicolae Manolescu a atenuat mult din dezavuarea, uneori justificată, a aniversărilor şi comemorărilor scriitorilor români, clasici şi contemporani, omagiindu-i el însuşi în editoriale succinte, dar totdeauna inedite, revizuite critic, în hebdomadarul naţional România literară.
Luna decembrie sfârşeşte trist: în ziua de 31, de revelion, s-a stins din viată Ion Creangă, iar în 2 ianuarie 1890 a intrat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi şi, definitiv, în conştiinţa noastră, acela care ne-a lăsat capodopere bildungsromaneşti ca Poveste lui Harap-Alb şi Amintiri din copilărie. Din fericire, luna lui Gerar continuă cu cel puţin trei aniversări ilustre: în zilele de 15, 18 şi 30 au venit pe lume trei scriitori clasici care s-au afirmat decisiv la societatea Junimea şi la revista Convorbiri literare: poetul romantic şi pre-modern Mihai Eminescu şi realiştii Ioan Slavici şi I.L.Caragiale, ca prozatori şi dramaturgi.
Decembre este titlul unei admirabile şi arhicunoscute elegii ontognoseoerotice bacoviene, cu subtile şi sugestive semnificaţii trans-simboliste şi proto-expresioniste. Poetul sugerează magistral Sfârşitul continuu (Ion Caraion) al fiinţei, cunoaşterii şi iubirii umane, invitându-ne prin invocaţia retorică a iubitei, Te uită cum ninge decembre, într-un microunivers interior şi exterior, introvertit şi extrovertit, al unei imaginare apocalipse hibernale.
Meditaţia elegiacă ori elegia meditativă Decembre devine uvertura melancolică prin care comemorăm, cu conştiinţe şi sensibilităţi îndoliate, stingerea din viaţă a mai multor scriitori, mai ales poeţi. Cel dintâi comemorat ar trebui să fie mitropolitul-poet sau poetul-mitropolit Dosoftei, trecut la cele veşnice în data de 13 decembrie 1693, în aceeaşi zi cu Nichita Stănescu, dar cu 290 de ani mai devreme. În viziunea criticului, istoricului şi stilisticianului literar Mihai Zamfir, cu Dosoftei, pe numele mirenesc, Dimitrie Barila, începe poezia noastră cultă, cu fior şi cu evlavii psalmice. Psaltirea pre versuri tocmită din anul 1673 este prima carte tipărită în versuri din literatura română, reprezentând moştenirea lăsată de Dosoftei.
Urcând aproape trei secole pe scara timpului, ajungem în ziua de 22 decembrie 1956, când a decedat tragic şi prematur, la doar 21 de ani, poetul Nicolae Labiş, despre care s-a zis că rămâne regretatul nostru Rainbaud, iar după metafora critică a lui Eugen Simion, buzduganul unei generaţii, adică al faimoasei generaţii şaizeciste, aşa cum observa Gheorghe Grigurcu, un critic literar postbelic şi postdecembrist de maximă autoritate, nu numai în domeniul poeziei. Nicolae Labiş ne-a plecat mult prea devreme, dar ne-a lăsat moştenire, chiar din obsedantul deceniu, Puiul de cerb, înainte de Moartea căprioarei, impulsionat dilematic, de Primele iubiri şi de Lupta cu inerţia, efervescente experieţe poetice trăite şi scrise sub comunism (Eugen Negrici). Se pare că nu aleatoriu şi absurd, Nicolae Labiş a invocat substantivul propriu Dante într-o odă partinică, intuind şi anticipând infernul, purgatoriul şi paradisul poeziei postbelice. Dante Alighieri i-a fost, probabil, un veritabil ghid în acest insolit periplu poetic.
Pe Nicolae Labiş l-au urmat, într-o postumitate mai puţin prematură, dar la fel de ilustră, cu sens axiologic unic incontestabil, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, doi aşi, totuşi controversaţi, uneori contestaţi, ai contemporaneităţii noastre postbelice şi postdecembriste.
Nichita Stănescu ne-a re-dat Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor autentice, dar contradictorii, spre a ne manifesta mai ferm Dreptul la timp,În dulcele stil clasic, dar cu Necuvintele lui neomoderne şi … trans-moderne, ca şi cu cele 11elegii, până la Noduri şi semne,şi Opere imperfecte, cu superbe şi subtile elemente de modestie, onestitate şi valoare poetică, ca semne ale unei conştiinţe artistice exemplare.
Marin Sorescu a urcat Scara la cer, după ce s-a relevat şi…s-a revelat Singur printre poeţi, cu inconfundabil spirit parodic, ironist şi fantezist, după expresia critică a lui Eugen Simion, apoi în Poeme,transcriind suprarealist Tinereţea lui Don Quijote, imaginându-se contemporan cu Vărul Shakespeare spre a ajunge la absurdul urmuzian din Iona şi, prin Moartea ceasului, La Lilieci, într-un spaţiu miraculos şi religios,de un irestibil pitoresc rural. Marin Sorescu domesticeşte filosofia, după cum inspirat afirma Lucian Raicu, deoarece scriitorul aborda în stil inconfundabil teme majore de circulaţie universală, în poezie şi proză.
Tot în luna decembrie ne-au plecat concitadinii noştri târgujieni, poetul Tudor Voinea şi profesorul, prozatorul şi criticul literar Titu Rădoi. Cu breviare sau adnotări publicistice colaborez de aproape cincisprezece ani la revista trimestrială de cultură şi artă Caietele Colmna fondată de regretatul poet şi publicist Tudor Voinea. Spre sfârşitul vieţii sale, la deplina-i maturitate cultural-literară, trăia iniţiative entuziaste majore. Mi-amintesc de un articol al lui cu un titlu interogativ Unde ne sunt crititcii literari, publicat în cotidianul Gorjeanul în care viza stimulativ critica literară judeţeană de întâmpinare, intrată într-un moment de impas, de apatie şi inerţie. I-am înţeles mesajul imperativ, tipărind din anul 2011 patru cărţi de critică literară cu titlurile Imixtiuni critice, Un compendiu critic Urmuz&Tudor Arghezi,un scriitor transmodernist, iar sub girul minilunarei reviste Ceaşca de cafea, coordonată de poetul, editorul şi actorul George Drăghescu şi de scriitorul umorist Marian Dobreanu,o cărticică de epigrame sau catrene umoristice.Tudor Voinea era un scriitor generos,un spirit altruist!
El s-a stins din viaţă prea devreme, în ziua de 8 decembrie 1996, la două zile după urcarea la cer a lui Marin Sorescu. Pe Tudor Voinea l-am comemorat cu tristeţe în descendenţa poetică a acestei companii strălucite pe care am evocat-o anterior. Cele două volume de poezii rămase de la el, Ninsoarea de la capătul lumii şi Iedera labirintului, menţin şi azi valabilitatea poetică, ca promisiuni şi certitudini de nivel artistic remarcabil în contextual pleiadei poeţilor gorjeni de la cenaclul literar Columna, mentor şi magistru pe Titu Rădoi. Ninsoarea de la capătul lumii, volumul de debut editorial al lui Tudor Voinea, ar fi putut să poarte un titlu cu substantivul ninsori, la plural, sugerând fenomenul unei apocalipse hibernale, precum cea din poezia Decembre de George Bacovia, dar şi cu alte conotaţii de expresivitate involuntară (Eugen Negrici). Celălalt volum, Iedera labirintului, cuprinde poeme cu fior metafizic, ontologic, gnoseologic şi erotic, existenţa umană fiind tulburător de efemeră,dependentă de Iedera labirintului, o metaforă inspirată care trimite mintea şi inima la acel mitologic fir al Ariadnei, prin care poetul căuta,antum, iluzia ieşirii din labirint, a salvării din neantul existenţial.
Când scriu despre profesorul şi scriitorul Titu Rădoi, mi-apare în minte şi în suflet acel emoţionant cortegiu al oamenilor cari au fost, potrivit unui enunţ expresiv şi afectiv din titlul omagial al unei cărţi a savantului istoric Nicolae Iorga. Ne-am cunoscut fără complexe sau inhibiţii în împrejurări particulare şi publice, apoi la seratele literare ale cenaclului Columna, vreme de două decenii, între anii 1979-2000.
Titu Rădoi rămâne pentru mulţi dintre scriitorii gorjeni un veritabil mentor, eminentul profesor de vorbire, citire şi scriere, prozatorul remarcabil printr-un roman doric, criticul literar care a validat decisiv talentele literare ale unor poeţi şi prozatori ca Adrian Frăţilă, Gelu Birău, Artur Bădiţa, Ion Cănăvoiu, Aurel Antonie, Nicolae Diaconu şi Ion Popescu-Brădiceni. Criticul literar Titu Rădoi nu s-a limitat la a recenza şi comenta doar creaţiile acestori scriitori cunoscuţi la nivel judeţean şi naţional.
Spiritul lui critic s-a exercitat şi asupra unor mari scriitori români contemporani. S-a remarcat prin şase cronici teatrale şi de spectacole, interesante fiind cele inspirate de piesele A treia ţeapă de Marin Sorescu, Visul unei nopţi de iarnă de Tudor Muşatescu şi Coloana nesfârşită de Mircea Eliade. Ne-a lăsat şi un amplu şi profund studiu critic despre Tudor Arghezi, comentând cu sagacitate mai multe arte poetice argheziene, observând dificultatea de încadrare a marelui poet într-o singură direcţie, tradiţionalistă şi modernistă. Cartea de Restituiri necesare a profesorului şi scriitorului universitar Ion Popescu-Brădiceni se încheie cu două evocări emoţionante legate de personalitatea şi opera lui Titu Rădoi. Una dintre aceste evocări este semnată de scriitorul Ion Cepoi, un alt discipol al marelui profesor şi mentor al cenaclului literar Columna.
Ion Trancău
