Legi şi tratate internaţionale există, dar cine le mai ia în seamă în vremurile armelor sofisticate; zăngănitul armelor şi şuierul malefic, nimicitor şi antiuman al gloanţelor pândeşte cotidian şi criminal mapamondul.
Dreptul internaţional a devenit maculatură ideatică vetustă, ori cod juridic paseist şi nicidecum armă contra războiului şi raptului prin violenţă şi sabie. Solicitarea umanistă formulată de Nicolae Tituleascu în luna octombrie 1933, la Rio de Janeiro, a devenit în anii din urmă derizorie, poate chiar ridicolă: „Soluţionarea conflictelor sau a diferendelor de orice natură ar fi, care s-ar putea ivi… nu va trebui să se facă într-un alt fel decât prin mijloace pacifice pe care le consacră dreptul internaţional.”
Eram convins că preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin va încerca să demonstreze că anexarea Crimeii la Rusia, în urma referendumului local, este potrivită şi corespunzătoare rigorilor imperative ale dreptului internaţional, invocând, ca procedent, separarea Kosovo de Serbia şi înjghebarea unui nou stat, în urma intervenţiei NATO. Se presupune că în cazul Kosovo ar fi fost ignorat şi încălcat Actul final de la Helsinki, care stipula respectarea graniţelor statornicite după Al Doilea Război Mondial. Se ştie că provincia Kosovo n-a fost alăturată Albaniei, fapt care s-ar putea petrece oricând, dar desprinderea sa s-a petrecut în urma unor intervenţii militare de dictat ale NATO în Serbia-, ţară care nu era membră a organizaţiei-, în timp ce Rusia are propriile baze militare în Crimeea şi n-a introdus acolo niciun militar în plus faţă de câţi avea dreptul să deţină. Cred că ne-ar sta bine dacă am hermeneutiza, în subsranţa lui, imperativul categoric formulat de Voltaire: „Prima dintre datorii este, fără îndoială, de a fi drept.” Zadarnic să mai despicăm firul în patru: V. Putin s-a prevalat de acest precedent echivoc, iar după ce şi-a re-ajustat Constituţia în scopul creării cadrului legal pentru a anexa la federaţie şi alte bteritorii, ne putem aştepta la orice. Mai cu seamă că SUA, UE şi NATO nu s-au grăbit să avertizeze energic Federaţia Rusă asupra consecinţelor încă dinainte de referendumul din Crimeea, lăsând impresia că s-a consolat cu situaţia. Puternicii de carton ai lumii contemporane au îmbrăţişat, smerit şi cuviincios, ironia marelui W. Shakespeare: „De plângi un pic cu cei ce plâng, un pic îi mângâi”. Se poate vorbi şi de o oarecare reciprocitate: ne amintim că Rusia făcuse ceva tărăboi în problema Kosovo, iar acum se aştepta la o reacţie de acelaşi tip, calmă, ba chiar înţelegătoare, din partea mai marilor Occidentului. Mi-e teamă ca nu cumva, promisurile reciproce să vizeze o arie mult mai cuprinzătoare de redesenare a zonelor geopolitice şi geostrategice de interese; interesul poartă fesul.
Subliniez: pentru noi este inutil să despicăm în patru firul dreptului internaţional, de vreme ce, pentru marii administratori şi diriguitori ai planetei, dintotdeauna interesele şi ţinta lor au sugrumat sau inhibat vrerile celor mici. Să rememorăm că mulţi ani în presa occidentală se vorbea, cu glas scăzut, dar cu impardonabilă veselie, despre o scindare a Ucrainei cam pe linia Niprului. Marile puteri doresc o Ucraină vestică, apropiată geostrategic de Occident, şi o alta estică, rusofilă şi rusofonă predominant. Nutresc sentimentul că Ucraina de Vest ar fi o creaţie fragilă, lipsită de forţă, cu spaţiu vital pe care fosta Uniune Sovietică şi l-a acaparat abuziv, prin rapt, de la vecini, în primul rând de la Polonia şi România. Ne amintim, indiscutabil, că aşa-numitul Grup de la Vişegrad cuprinde Ungaria, Cehia, Slovacia şi Polonia, nu şi România, care urmează Poloniei în privinţa lungimii graniţelor cu Ucraina. Oare de ce România nu este inclusă în acest grup?! Ce raţiuni geostrategice îl patronează? În altă ordine de idei geopolitice şi geostrategice, în estul Niprului se află toate marile oraşe ale Ucrainei, cu excepţia Kievului, situat pe ambele maluri ale fluviului, şi a Odessei; acolo se află considerabile zone industriale, în timp ce în dreapta Niprului s-a încetăţenit o viaţă preponderent rurală şi inconsistent dezvoltată industrial. În consecinţă, greu de înţeles cui ar servi o eventuală divizare a Ucrainei; faptul că se vorbeşte despre o astfel de perspectivă îmi produce fiori şi cumplită amărăciune. Mai cu seamă că se evită o dezbatere geopolitică şi geostrategică despre situaţia şi rostul Crimeii, unde Rusia are concentrată flota sa militară din Marea Neagră; tocmai de aceea, este de neimaginat că Federaţia Rusă poate accepta o Ucraină în UE şi NATO, o Ucraină care să nu cuprindă în Crimeea, bazele militare ruseşti. Poate că isteria lui Vladimir Putin este amplificată şi de ceea ce se petrece la Deveselu, Feteşti, Kogălniceanu şi de toate flecărelile ţăcănitului Băse.
Anexarea Creimeii de către Rusia este un fapt împlinit, iar sancţiunile Occidentului asupra ţării anexioniste sunt atât de îngăduitoare încât nu sperie pe nimeni. E posibilă o situaţie asemănătoare în Transnistria şi, să nu ne mirăm, a Găgăuziei din Republica Moldova. Oricâtă afecţiune, retoric-emfatică, ar arunca în văzduh SUA şi UE faţă de Chişinău, referendumuri ca cel din Crimeea se pot organiza, la fel de scrupulos şi bine ţintit, în cele două zone, dar mai cu seamă în Transnistria, cu o populaţie rusofonă numeroasă şi cu o puternică bază militară rusească. Lesne de priceput că fără să fie nevoie ca Rusia să-şi disloce acolo trupe şi tehnică militară pentru o intervenţie armată în forţă: ele n-au mai fost strămutate, între altele, şi pentru că Occidentul n-a insistat asupra Rusiei pentru părăsirea bazei şi teritoriului, astfel încât trupele ruseşti aşa-numite pacificatoare să fie înlocuite cu o altă formulă pentru soluţionarea problemei Transnistriei separatiste şi evacuarea fără zăbavă a lui Igor Smirnov.
Este de memorat că de îndată ce se iveşte pe undeva vreun conflict geopolitic ori vreo revoluţie, fie ea şi plăsmuită sau imaginară, apar văicăreli, fie chiote de bucurie, bălmăjeli neinteligibile, ba chiar bahice privitoare la ţiţei şi gaze. Sunt companii Occidentale care „varsă” lacrimi că au ratat şansele de a fora şi exploata zăcăminte de petrol din apele marine de la Vest de Crimeea. Dar se tăvălesc pe jos de bucurie cele ruseşti, cu belşugul pomană la gură.
„Oportunităţile” de forare şi exploatare a ţiţeiului şi gazelor, apropiate celor de acum, s-au petrecut şi în Mediterană, ciudat!, în preajma zonelor litorale unde aub fost chivernisite cu băgare de seamă felurite primăveri arabe-Egipt, Liban, Libia, Israel, Siria şi Cipru. Nădăjduiesc, cu strângere de inimă, că în ofensiva ei, Rusia, „să nu miroase” petrol şi gaze în Transnistria… Cu grijă şi ajutor putem evita nenorocirea. Abilitatea şi chibzuinţa, înţelepciunea şi prudenţa sunt porunci şi virtuţi, comandamente şi borne ale ceasului de faţă.
Prof. univ. dr. Grigore Drondoe
