Gorjanul era cel mai mare ziar, altul în Gorj ca el nicăieri nu exista şi dacă ar fi fost vreunul cine îl citea?
Eu aveam o mătuşă, de la bunica din partea mamei, pe atunci ea urmase şapte clase elementare pe cheltuiala statului, că era orfană de război din primul Mondial, de la Mărăşeşti şi statul ajuta orice copil care vrea în acele vremuri să înveţe să scrie şi să citească, ba şi mai mult, chiar şi la Paris dacă vrea să ajungă prin talentul lui, statul îi asigura bursă ca să se vadă cine e mai deştept decât fiecare.
Mătuşica citea bine din Psaltire şi ce zic eu din toţi poeţii şi prozatorii care erau pe vremea aceea. Că dacă în Postul de Crăciun, ne adunam ascultând poveştile să adormim, decât poate a doua zi când venea poştaşul cu Gorjanul, şi eu cum să pot adormi, când vedeam pozele de parcă stăteau să vorbească. A,E,I, am învăţat şi eu să citesc singur la un fitil de lampă, şi când toţi dormeau, ei bine, eu citeam.
Şi, pe la 15 ani, elev fiind la Şcoala Profesională din Peştişani, am scris şi eu câteva cuvinte dintr-un basm, bunică-mea mi-l spusese pe genunchi, că şi ea era văduvă de 40 de ani.
Le-am pus frumos într-un plic, era roz plicul, că în Rogoz cu o fată mai stăteam noaptea ca să vedem cum răsare luna, zău că nu vă spun gogoşi, dar cine era pe atunci Redactor Şef la Gorjanul mi-a publicat aşa cum am scris, fără greşeli de ortografie. Şi drept urmare, poate pentru că eram cel mai tânăr, ziarul m-a invitat la o aniversare.
M-am dus şi m-am aşezat într-o bancă, ultima parcă îmi amintesc, dar când mi-am auzit numele printre alţii eram corespondent voluntar şi că am destul har pentru literatură, dar îmi trebuie exerciţiu, am luat-o razna.
N-aveam sandale şi desigur îmi era foame, dar mergând aşa pe jos şi desculţ, pe Deal pe la Câmpul Fomii Drăgoieştilor, comuna Brădiceni, am mâncat prune şi sâmburii îi aruncam în dreapta şi în stânga, la Nord şi la Sud, atât de fericit eram.
Că de atunci, din Târgu Jiu, cum vii dacă eşti desculţ, te minunezi de câţi pruni albi, de pe vremea dacilor, înfloresc în luna mai pentru dragostea pe care o am şi azi pentru ziarul Gorjanul.
ION CĂPRUCIU
*SIMPLE NOTE. Între timp, fostul corespondent voluntar, la 15 ani, Ion Căpruciu, a urmat cărările vieţii şi ca psiholog absolvent al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, nu doar că a continuat să scrie literatură. Prorocirea celor de la Gorjanul s-a adeverit. Inspirat de plimbările prin Copou ori pe sub Teiul lui Mihai Eminescu s-a îndreptat spre poezie. A ucenicit ani de zile la Atelierul literar, rubrica marelui şi generosului poet Geo Dumitrescu de la România literară, în care a şi debutat. Are două volume de poezii apărute până-n 1989, semnate cu pseudonimul Constantin Dochian, vreo cinci sau şase volume după 1990, dintre care „Edenul de acasă”mă încântă cel mai mult. Reluând colaborarea „fără arginţi” la Gorjeanul, de după 2009, a mai publicat poezie de tip baladesc, făcând din Brădiceni o localitate cel puţin la fel de celebră ca Bulzeştii lui Marin Sorescu. Iar povestirile din Gorjeanul le-a strâns în volumul inspirat botezat „Amintiri din Casa Amintirilor”, din care urmează să apară şi al doilea tom(Ion Predoşanu)
