Amintiri din VIITOR

260
B5BYW1 Young person writing

Vă prezentăm o lucrare apărută în Revista Jiului-iunie 1927- a reputatului profesor și director C. Dănău, a cărui contribuție la ridicarea culturală a Gorjului și nu numai, este puțin cunoscută. Poate că mai sunt, în viață, dascăli ce l-au cunoscut  și pot descrie momente din valoroasa-i activitate.

Am ales această lucrare, fiindcă Probleme nouă de educație din 1927, este o Problemă actuală de educație în 2015, moment în care mai marii educației „nu găsesc drumuri noi”. De fapt în ultimii 25 de ani, în afara a doi miniștri care au o anvergură culturală, restul nu pot fi, nici măcar, directori de o școală sătească. Pot să țină cursuri la partidele pe care le reprezintă, dar vederile lor nu sunt de folos Țării, în „situația actuală a poporului”.
„Suflă peste tot vântul democraţiei”, zice autorul în anul 1927, iar noi spunem că fenomenul este actual. Dar vine cu o precizare uluitoare: „Să nu se uite însă că o democraţie adevărată, mai mult decât oricare alt regim are nevoie de o elită intelectuală şi morală, lucru ce nu se va putea obţine decât când fiecare, potrivit aptitudinilor şi însuşirilor lui naturale, va fi rânduit numai acolo unde acestea îl aşează în mecanismul complicat al organismului social”.
Despre elita intelectuală și morală vorbește și dr. N. Hasnaș, în lucrarea Democrație; Cultură; Elită, publicată de Gorjeanul, din care reținem: „Aşa că ar urma că evoluţia societăţei spre noi ţeluri numai atunci s-ar face fără convulsiuni, când această evoluţie s-ar face pe baze largi democratice, dând respect şi consideraţiune elitei intelectuale, ieşită din această masă, elită ce se manifestă prin forţe intelectuale superioare şi capabile de a se sacrifica fără interes pentru binele public”.
Precizăm că există o elită intelectuală și morală de care vorbesc cei doi intelectuali, elită care este așteptată, mai mult ca oricând să se implice la rezolvarea problemelor Țării.
Elita intelectuală, destul de numeroasă, este singura alternativă de a înlătura politicianismul păgubos, care a atins cote alarmante, în România de azi.
I.P.B. și Dan Pupăză

Probleme nouă de educaţie

C. DĂNĂU, doctor în psihologie la Sorbona, Paris Profesor de pedagogie la Școala Normală de băieţi

În toate ţările, unde dorinţa de mai bine trăeşte vie în fiecare din indivizii cari le compun, problema educaţiei preocupă pe toți şi cele mai alese minţi nu găsesc nepotrivit, de a se strădui în căutarea de drumuri noui, pentru rezolvirea ei. Oare, la noi, această problemă nu trebue să ni se pună, dacă nu cu mai multă tărie, cel puţin cu destulă grije? Socotesc că da, mai cu seamă în situaţiunea actuală a poporului nostru, care prin educaţia în şcoală, mai ales, va putea dobândi cea mai mare parte din cultura, ce singură-i va asigura stăpânirea permanentă, pe pământul care trăeşte azi. Ce menire trebue să aibă şcoala de azi şi cum trebue să fie învăţătorul ei, aceasta-i chestiunea.
Şcoala, pentru a-şi înfăptui cât mai apropiat şi cât mai întreg menirea ei, trebue să se inspire dintr’o concepţie funcţională, privitoare de educaţie şi învăţământ. Educaţia funcţională îşi propune să desvolte procesele sufleteşti, ţinându-se seamă de semnificarea lor biologică, de rolul lor vital, de folosul lor pentru acţiunea prezentă și viitoare în acelaşi timp; ea priveşte, cu un cuvânt, activitatea sufletească în feluritele ei înfăţişeri, ca instrumente destinate să înlesnească menţinerea vieţii, ca funcțiuni deci, nu numai pentru valoarea lor însăşi. Educaţia trebue să uite că orice copil este o fiinţă vie şi că trebue să fie pus la treabă, la lucru, prin mijloace naturale, pe care viaţa însă-şi le indică, dacă acţiunea-i conformă cu nevoile individului. Viaţa copilului ca şi a omului matur formează o unitate, implică o continuitate dinamică; nu trebue să separăm deci activitatea lui, de trebuinţele lui. Rezortul educaţiei trebue să fie, nu frica de pedeapsă, nici chiar dorinţa unei recompense, ci interesul, interesul profund pentru ceea ce vrea să-şi însuşească sau să execute. Copilul trebue să lucreze nu atât după porunca altuia, cât mai ales din dorinţa proprie, din convingere proprie. Cu un cuvânt, disciplina interioară trebue să înlocuiască pe cea exterioară. Educaţia trebue să tindă să desvolte funcţiunile intelectuale şi morale în sensul despre care vorbiam mai sus, decât să umple capul copilului cu o mulţime de cunoştiinţe cari dacă nu sunt de îndată uitate, apoi mai întotdeauna multe din ele rămân cunoştiinţe moarte, trăind în conştiinţă, ca nişte corpuri streine de organism şi fără nici o legătură cu viaţa.
Şcoala trebue să fie activă, adică să mobilizeze ac¬tivitatea copiilor; ea trebue să fie un loc, unde copilul mai mult să muncească decât s’asculte sau să stea în nelucrare. Şi’n această privinţă, jocul care stimulează activitatea copilului este cel mai lesnicios mijloc de a afla coloritul activităţiii de care el este capabil.
Şcoala trebue să’nveţe pe copil să iubească munca, nu ca astăzi când de cele mai multe ori ea-l învaţă s’o urască, creind în jurul temelor şi a lucrărilor ce li se dau şi li se impun de multe ori copiilor fără nici un rost, asociaţiuni afective supărătoare şi dureroase, cari fac pe copil mai mult să urască munca, decât s’o preţuiască şi s’o iubiască. Trebue deci ca şcoala să ofere copilului întotdeauna un mediu plăcut, vesel, în care el să lucreze oricând, cu entuziasm.
Cum viaţa care aşteaptă pe copil, la ieşirea din şcoală, se trăeşte în plin mediu social, trebue ca educatorii să ‘nfăţişeze ori ce fel de cunoştinţă ca şi’ntreaga lor muncă din şcoală sub acest aspect vital sau social, deci ca instrumente, ca unelte sigure, de acţiune socială. Tocmai pentru că s’a cam neglijat aspectul acesta şi pentru că astfel s’a cam eşit din contextul natural, avem într’o parte din produsele şcoalei, fără onorabile excepţiuni, multe minţi superficiale, artificiale ca să nu zicem chiar lipsite de conţinutul real.
Ei bine, în această altă concepţiune a educaţiei, rolul educatorului din şcoală- e o leacă schimbat, puţintel altul, decât cel de până acum. El nu mai trebue să fie un fel de ştie toate şi nimic solid, însărcinat să formeze inteligenţa copilului şi umplându-i mintea cu fel de fel de cunoştinţe. El trebue să fie mai ales un stimulator de interese, un deşteptător de trebuinţi intelectuale şi morale. El trebue să fie pentru elev mai degrabă un colaborator, decât un învăţător de pe catedră. În loc de a-i transmite cunoştinţele pe care le posedă, îi va ajuta mai bine copilului, ca să şi le câştige singur prin muncă şi cercetări personale. Entuziasmul deci, mai mult decât erudiţiunea, va fi la el virtutea cea mai importantă. Ori, această altă concepţie despre şcoală şi învăţător, implică şi o altă directivă în preocupările culturale și de perfecţionare ale educatorilor de orice grad. Directiva aceasta trebue să fie înainte de orice psihologică pentrucă Psihologia experimentală, mai ales e singura în măsură ca să furnizeze, Pedagogiei practice, metode proprii pentru controlul valorii procedeelor didactice, tot ea înlesnindu-ne şi cunoaşterea minţii cuiva. Observaţiuni zilnice ne încredinţează că un individ nu dă de la el decât în măsura în care faci apel la capacităţile-i naturale şi că-i perdere completă de vreme, în a te ambiţiona să-i ceri ceea ce el nu poate să-ţi dea.
Este deci necesar ca şcoala să ţină seamă mai mult de aptitudinile individuale pe care să se’nveţe să le afle şi să le cunoască educatorul, apropiindu-se astfel de idealul şcoalei, şcoala după măsură.
Suflă peste tot vântul democraţiei. Să nu se uite însă că o democraţie adevărată, mai mult decât ori care alt regim, are nevoie de o elită intelectuală şi morală, lucru ce nu se va putea obţine decât când fiecare, potrivit aptitudinilor şi însuşirilor lui naturale, va fi rânduit numai acolo unde acestea îl aşază în mecanismul complicat al organismului social. Este deci în interesul societăţii ca şi al indivizilor înşişi, de a alege pe copii, după însuşirile lor sufleteşti, aşezând pe cei mai slabi ca şi pe cei mai bine înzestraţi sufleteşte, în condiţiuni mai potrivite desvoltării şi prosperării acestor aptitudini. Să modelăm programele şi metodele de învăţământ după copii, nu pe aceştia după programe sau metode — cum de obiceiu se cam face — educaţia să fie o adaptare progresivă a proceselor mintale la anumite acţiuni determinate de anumite dorinţi. Dar această alegere n’o poate face numai o legiferare bine chibzuită şi teoretic şi foarte bine măsurată cum este aceea a învăţământului primar, cu clase primare, curs complimentar, de adulţi, școale speciale pentru anormali etc, ci o pregătire alta a celor cari sunt meniţi să fie educatori.
În centrele universitare ca şi’n şcolile normale din judeţe să nu lipsească -e cam pretenţios cuvântul însă acesta este – clinicile psihologice în care să fie deprinşi viitorii educatori cu studiul individualităţii copilului, cu măsurarea diferitelor fenomene sufleteşti, cu studierea condiţiunilor în care se produc şi deci şi cu determinarea legilor lor.
Pedagogia ca ştiinţă conducătoare a acţiunii foarte complicate de influenţare intenţionată a generaţiei mai în vârstă faţă de generaţia mai tânără, nu numai în spre idealul către care tinde omenirea, dar şi în perfectă potrivire cu dispoziţiunile fireşti ale individului. Pedagogia aceasta să nu uităm că trebue să fie fondată pe observaţie şi experienţă; trebue deci să fie înainte de orice experimentală. N’aş vrea să se’nţeleagă prin experienţă acel vag impresionism al persoanelor cari au văzut sau observat mult. Nu, căci un studiu experimental, în accepţiunea adevărată şi ştiinţifică a cuvântului, este acela care conţine observaţiuni şi documente strânse metodic şi rânduite până’n cele mai mici detalii cu atâta preciziune, în cât cu acele documente să se poată reîncepe lucrul autorului prim, să se verifice şi să se tragă concluziuni cari, poate, nici nu fuseseră trase. În chipul acesta ştiinţa care ‘nlesneşte realizarea educaţiei va fi opera fiecăruia din noi şi a tuturor la un loc.
Ne vom simţi mai bine toţi educatorii strânşi la un loc în vederea perfecţionării ştiinţei care ne conduce şi poate, prin muncă rânduită şi comună, vom face să dispară şi distanţa care în chip regretabil separă azi pe unii educatori, de şcolile cari i-au format. Să nu ne mulţumim la îndeplinirea numai literală a legii şcolăreşti care ne conduce, supunându-ne cu docilitate tuturor prescripţiunilor aflate în ea, fără ca să şi căutăm din răsputeri, să ne completăm ceea ce ne lipseşte. Să ne pregătim cu alte cuvinte, în direcţia urmărită de legiuitori în bunele lor intenţii.
Când această pregătire “ nu ne-o putem face singuri – ceea ce e foarte natural în situaţiuni de umilinţi materiale la care obligă Statul azi pe educatori – să nu se uite că isvorul din ale cărui ape cristaline şi pline de viaţă ne-am săturat cândva cele dintâiu şi mai frumoase aspiraţii ale noastre, ne stau totdeauna la dispoziţie, cu toată nepreţuita lor sursă îndrumătoare spre viaţa care trebue trăită.
Inerţia, indiferentismul sau rutina, ori din ce parte ar veni, să fie înfrânte de altă atitudine – cea care trebue – a tuturor educatorilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here