Amintiri din viitor – O convorbire cu Octavian Paler (I)

554

După cum ştim, cele trei zile petrecute de scriitorul Octavian Paler în Gorj s-au sfârşit cu bine. Maestrul s-a comportat excelent, a comunicat, a vizitat mănăstiri şi peşteri, peisaje magnifice de munţi milenari, a vizionat piesa de teatru „Steaua fără nume” montată de Nicu V. Ursu la Teatrul Dramatic, Elvira Godeanu”, cu George Drăghescu şi Rodica Gugu în rolurile principale, spectacolul plăcându-i extrem de mult şi apreciindu-1 ca reuşit
Dar cine este Octavian Paler? S-a născut pe 2 iulie 1926, în judeţul Braşov, comuna Lisa, ca fiu al lui Alexandru Paler şi al Anei (născută Şerban). Poet, prozator, eseist şi memorialist, a venit în Bucureşti, de la 11 ani, ca bursier al Liceului „Spiru Haret” (1937-1944). Datorită unor împrejurări de familie, urmează ultima clasă la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş, susţinând bacalaureatul la Sibiu, în 1945. Student, e simultan, la Facultatea de Litere şi Filosofie şi Facultatea de Drept (1945-1949). Declină propunerea de a rămâne asistent la Catedra de estetică, recomandat de Tudor Vianu. Va regreta.
Din 1949, Octavian Paler s-a angajat la Radiodifuziune, unde ajunge corespondent special şi apoi redactor-şef adjunct (1958) la redacţia culturală.
Timp de trei luni a fost corespondent Agerpres la Roma, în 1964, ca să ajungă director general al Televiziunii Române (1965-1968), fiind primul organizator al Festivalului „Cerbul de Aur” de la Braşov, să ne amintim cu un succes răsunător.
A fost mutat pe postul de director general-adjunct la Radio, răspunzând de emisiunile muzical-culturale (1968-1970), ca apoi să fie numit redactor şefi la „România Liberă” (1970-1983). Fiind demis din motive politice, se pensionează medical.

Umbra cuvintelor

– Maestre Octavian Paler, vă propunem o nouă convorbire. O acceptaţi?
– Acum, da.
– De ce?
– Fiindcă, în Gorj, în Târgu-Jiu, m-am simţit ca într-un paradis, ca-ntr-o enclavă atemporală, utopică, într-o altă lume, morală, însetată de cultură, de literatură, de artă.
– Cum aţi intrat în literatură?
– În 1948, un accident mi-a amânat momentul intrării în literatură. La 22 ani, pregătindu-mi un debut furtunos în trei genuri diferite (poezie, proză, eseu) mi-am pierdut manuscrisele într-o librărie. N-am reuşit să le reconstitui nici după un an de inutile eforturi. Şi-am jurat, patetic, să renunţ la literatură.
– Şi aţi renunţat?
– Da. Abia după mulţi ani, de maturizare, am reuşit să depăşesc această nenorocire. Aşa se explică şi debutul meu ezitant cu o culegere de „definiţii” lirice.
– Ne amintim. Lectura cărţilor dumneavoastră ne e încă proaspătă. „Umbra cuvintelor” (1970) cuprinde poeme lapidare, aforistice, în acord cu termenul originar al definiţiei.
– Sunt definite metaforic fie stări de spirit sau afective, fie fenomene şi elemente ale peisajului sau pur şi simplu concepte.
– Singurătatea, regretul tardiv, dragostea, dorul de casă, frica, toamna, zăpada, cerul, ploaia, misterul, absenţa, introspecţia, alter ego, unitatea contrariilor.

Secretul secretelor

– V-a plăcut pe la noi, domnule Octavian Paler?
– Prima fază a fost surprinderea. Total surprins că mai există în România un loc… eminamente literar. Iar acum emoţionat. Ce plăcut sentiment emoţia aceasta! Te face să te simţi din nou tânăr şi… columnist.
– De altfel, sufletul în om nu îmbătrâneşte niciodată. El chiar e nemuritor! Numai trupul, în care e închis, îl trădează şi-l lasă pradă bătrâneţei.
– În urmă cu ceva timp – sunt vreo zece ani –, îmi ziceam că sunt un om în vârstă. Eram ceea ce se cheamă un ipocrit. Acum îmi asum caracteristica de om bătrân. Mi-am înfrânt bovarismul, sedentarismul, obsesiile. Pe acestea din urmă le-am transcris în cărţile mele încercând să nu-mi scindez personalitatea. Sunt un om cerebral, raţional, dar şi unul sentimental, imaginativ. Sunt cei doi oameni care nu se împacă în mine.
– Sunteţi un melancolic? Un sensibil? Un toposenzitiv?
– Sensibilul este un om neînarmat printre cei mai puternici. Sensibilitatea fiecăruia e propriul său geniu. Adevăratele senzaţii rare, cele pe care foarte puţine fiinţe sunt în stare să le guste, sunt cele pe care le găseşti în tine însuţi, prin sensibilitate şi gândire. Lucian Blaga afirmă: „De câte ori o putere nouă ţâşneşte în noi, ni se tulbură sufletul ca apa unei fântâni în care s-a desfundat un izvor nou”. Iar J.J. Rousseau că „dacă raţiunea îl formează pe om, sentimentul e însă acela care îl conduce”. Totul este să-ţi gândeşti sentimentul şi să-ţi simţi gândul. Dimpreună, aceste două dimensiuni fac literatura bună.

Cel mai norocos din lume

– Dumneavoastră aţi căutat secretul secretelor?
– L-am căutat, de unde ştiţi?
– Ce să ştim?
– Cartea aceasta, „Secretul secretelor”, a regelui Solomon, am căutat-o trei ani, prin anticariate. Am crezut c-o descopăr eu. Eram, orgolios şi mă consideram norocos. Voiam să fiu eu cel mai norocos individ din lume.
– Ce este norocul?
– Fiecare îşi făureşte singur norocul. Nu există noroc atât de desăvârşit, de care n-ai nimic a te plânge. Oricum, eu număr norocul printre lucrurile nesigure, ca şi Tacitus, iar virtutea printre lucrurile sigure. Iar, precum Gracian, cred că am atâta noroc sau nenoroc câtă înţelepciune sau nechibzuinţă. Este o mare artă să ştii să-ţi dirijezi norocul, uneori aşteptându-1, căci şi cu aşteptarea se poate face ceva, alteori folosindu-l la timpul oportun, deoarece norocul are perioadele sale şi oferă prilejuri; cu toate că nu i se poate ghici mersul, atât de neregulaţi îi sunt paşii”. Închei cu o maximă a lui La Rochefoucauld: „Norocul face să apară virtuţile noastre după cum lumina face să apară obiectele”.
– Noi o adăugăm pe a doua: „Trebuie să ne purtăm cu norocul ca şi cu sănătatea: să ne bucurăm de el când e bun, să avem răbdare când e rău, şi să nu întrebuinţăm niciodată remedii mari fără o necesitate extremă”.

Hoţii de aripi

– De partea cui sunteţi, dintre Galilei şi Bruno?
– Ar fi vrut şi Bruno să abjure spre a se salva, ca şi Galilei. Dar, încercând să se apere, a adus în proces şi aspecte care nu erau între capetele de acuzare. Galilei m-a învăţat că viaţa este bunul cel mai de preţ. Când un singur om gândeşte liber, nu există inchiziţie perfectă.
– Sunteţi un bărbat de viitor?
– Aş vrea să mai am viitor, dar mă simt un om terminat, un om sfârşit, ca Papini, pe cale de a ajunge un om infinit, ca-n mitologia lui Dante, Noica şi Brâncuşi.
– Credeţi în viitorul literaturii? Dar în cel al literaturii române?
– În Moneasa există o librărie deschisă de un librar orb. El aude cărţile pe casetă. Are înregistrate peste 30.000 de titluri.
– Mă întrebaţi dacă nu-i fură hoţii cărţile.
– Cine mai fură azi cărţi?
– Numărul cititorilor virtuali din România este de 100000, zic unele statistici. Există deci milioane de compatrioţi care au vederea bună şi n-au pus mâna şi ochii pe vreo carte. Un scriitor nu mai poate face azi bani din cărţi. Singura valoare adevărată (la modul fals evident) care contează azi e banul. Trăim o păguboasă mitologie a banului, care bântuie diabolic lumea. Trăim criza idealurilor, a valorilor, realitatea românească ni se înfăţişează hidoasă, coruptă. Banul ţine loc de concept, de evaluare corectă a culturii, a literaturii, de bun-simţ, de educaţie, de instrucţie, inclusiv de criteriu de selectare a unui parlamentar. Şi cum au făcut bani îmbogăţiţii de azi? Furând: cabluri electrice, fonduri de la UE sau B.M., şine de cale ferată, iluzii, totul. Şi orice.

Un specialist în paradisuri pierdute

– Maestre Octavian Paler, v-am auzit vorbind şi, vă mărturisesc, m-aţi făcut să mă autosesizez că între dumneavoastră şi mine sunt puncte de coincidenţă. Între existenţa dumneavoastră şi a mea proprie am stabilit amintiri comune. Acestea se identifică enorm cu ale mele, până la a li se substitui lor.
– Amintirile, lumea memoriei, sunt un examen destul de dur al bătrâneţii: când pe podium a urcat ideologia ratării. Regimul imaginarului gardând în filosofie, deşi te atrage ca un magnet uriaş…
– … precum cel din „Insula gheţarilor” julesverniană…
– … care domină amintirile cuiva mai mult sau mai puţin important, în loc să aibă un efect tămăduitor, are un altul neprevăzut. Te întorci în EU sau în afară, în lume, ca să ai deschiderea cu dus-întors?
– Şi aţi avut-o?
– Aceasta este întrebarea. Cufundate în adâncul fiinţei tale, până la care nici o inteligenţă nu-i în stare să ajungă; şi când vei cunoaşte vei şti de asemenea că există un loc pe care nu-1 poate atinge nici moartea.
– Dintre toţi oamenii în viaţă, cine ştie ceva?
-Eu nu aştept nici o răsplată, nici chiar să mă renasc în lumile cereşti; ci eu caut binele oamenilor, eu caut să-i întorc pe cei care s-au rătăcit, să luminez pe cei care trăiesc în întunericul rătăcirii; să alung din lumea toată întristarea şi toată suferinţa.
– Deci aţi descoperit, în Bucureşti, paradisul lecturii…
– Era, lectura, singura mea formă de revoltă. Aveam destinul unui singuratic pe lume sau printre oameni. Şi, azi, ca scriitor, sunt un specialist în paradisuri pierdute.
Va urma
Convorbire realizată de Ion POPESCU-BRĂDICENI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here