Materialul pe care îl aducem, în atenția dumneavoastră, vorbește de Institutul Cantacuzino și de întemeitorul lui, Ion Cantacuzino. A fost scris atunci când se sărbătoreau 45 de ani de la înființarea lui. Autorul – un bun cunoscător al trecutului Institutului și al activității savantului Ion Cantacuzino, prezintă aspecte de ordin general, utile oamenilor de rând, mai ales că există, încă, milioane de beneficiari de vaccinuri produse până de curând.
Cantacuzino s-a sacrificat pentru descoperirea unor „substanțe” ce sunt o binefacere națională și, mai mult, universală. A avut încredere în viețile salvate. A avut încredere în liniștea sufletească dăruită tuturor.
Sacrificiul pentru alții a fost întreaga existență a savantului. Să mai gândim când și în ce condiții a avut loc…
O instituție care, aflăm de aici, a fost una de importanță atât de mare, încât unii din cei „nevaccinați” au gândit că nu este necesară și au acționat pentru a o demola, fiindcă mai „ieftine” sunt vaccinurile din import. Într-un limbaj progresist, Institutul e azi o Pacoste națională.(?!)În anul 1956, Academia Română, prin glasul președintelui, Traian Săvulescu, avea o altă părere: „Institutul Cantacuzino a fost și este o mândrie națională, un exemplu de virtute a poporului nostru harnic, destul de ignorat și adeseori bârfit”.
Dacă cineva ar trebui să scrie despre Institutul Cantacuzino, acum când se apropie de venerabila vârstă de 95 de ani, ar trebui să completeze: nu avem nevoie de vaccinuri românești că sunt prea ieftine și constituie „un pericol național”, dacă nu, și european, că tuberculoza și alte boli sunt în progres, că profesioniștii au „plecat” acasă sau afară, că terenul și clădirea ar fi mult mai utilă în alte direcții…
Un „vaccinat”, în persoana Președintelui României, merge la fața locului și glăsuiește: „Este inadmisibil sau este exclus ca Institutul să dispară”.
Aceasta este Declarația de Război adresată de Președintele Iohannis virusurilor care nu au granițe.
Mai are de învins „virușii” altoiți în sistemul de sănătate și în societate!
Dacă poate… IPB și Dan Gr.Pupăză
COMITETUL DE STAT PENTRU CULTURĂ ȘI ARTĂ
Consiliul pentru răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice
CICLUL „PERSONALITĂŢI DE SEAMĂ ALE CULTURII ROMÂNEŞTI”
de Prof .univ. Dr.Ion Mesrobeanu Bucureşti – 1966 –
DR. ION CANTACUZINO – OM DE CULTURĂ UNIVERSALĂ
În noiembrie 1963, Academia Republicii Socialiste România a sărbătorit împlinirea a o sută de ani de la naşterea fondatorului şcolii româneşti de microbiologie şi de patologie experimentală şi întemeietorul Institutului de Microbiologie, Parazitologie şi Epidemiologie, Dr. lon Cantacuzino.
Vlăstar al unei familii în care se cultivau de veacuri valorile culturii, Ion Cantacuzino s-a bucurat de o educaţiei îngrijită, sub supravegherea atentă a mamei sale, Maria Cantacuzino, femeie de o remarcabilă energie şi inteligenţă, care a jucat un rol important în societatea bucureşteană din cea de-a doua jumătate a veacului trecut.
Scrisul şi cititul, ca şi restul instrucţiei elementare l-a primit în casa părintească, unde, de la 8 ani a început să înveţe, de asemenea, latina, greaca, precum şi limbile moderne, franceza şi germana. Dotat cu o memorie excepţională, cu o inteligenţă vie şi pătrunzătoare, el a asimilat cu uşurinţă învăţătura dascălilor deosebiţi pe care i-a avut.
Încă din copilărie a fost atras de tainele naturii; de atunci făcea colecţii de plante şi fluturi. Se păstrează de la el, în casa memorială de la Bucureşti, multe caiete cu diferite notaţii, desene referitoare la ştiinţele naturii.
La 16 ani, este trimis să-şi întregească cultura generală la Paris, la liceul „Louis le Grand”. Acolo a fost coleg, între alţii, cu viitorul romancier Romain Rolland, cu viitorul critic literar Bernard Bouvier, sau cu Ioseph Bédier – istoricul de mai târziu al literaturii evului mediu – personalităţi cu care va rămâne bun prieten şi în ambianţa cărora şi-a putut dezvolta multiplele daruri cu care fusese înzestrat. Urmează apoi la Paris, Facultatea de Filozofie şi Litere, pe care o termină în 1885, după care vine să-şi facă serviciul militar în ţară. Urmând însă înclinaţiile sale mai vechi, Ion Cantacuzino se întoarce la Paris ca student al Facultăţii de Ştiinţe Naturale din acest oraş în 1886, iar un an mai târziu începe, tot acolo, şi Facultatea de Medicină.
În calitate de student al Facultăţii de Ştiinţe Naturale, Ion Cantacuzino va merge în laboratorul pe care această Facultate îl avea în Bretania, pe coasta de Nord a Franţei. Acest laborator, întemeiat de mari naturalişti francezi, se găsea în sânul unei naturi excepţional de bogate în faună şi floră marină. Condiţiile de lucru, înzestrarea laboratorului încântă atât de mult pe tânărul student român, încât an de an tot restul vieţii, se va întoarce să studieze acolo.
În 1882, Ion Cantacuzino cunoaşte pe fiziologul rus Kovalevski, care îi vorbeşte despre lecţiile pe care le profesa la Institutul Pasteur din Paris, omul de ştiinţă de reputaţie mondială, Mecinikov. Acesta înfiinţase un laborator de microbiologie deosebit de activ şi de fecund în cercetări.
Mecinikov profesa lecţii de patologie comparată, arătând că fenomenele de apărare ale organismului trebuie studiate comparativ pe animale, la diversele stadii de dezvoltare ale lor. Aceste lecţii de patologie comparată au fost publicate în anul 1892. Kovalevschi i-a atras atenţia asupra lor şi citirea acestor lecţii l-a entuziasmat atât de mult pe Cantacuzino, student încă la naturale şi medicină, încât a-a decis să intre în Institutul Pasteur, pe lîngă Mecinikov, pentru a lucra în direcţia acestuia de cercetări. Într-adevăr, în toamna anului 1892, Cantacuzino devine elevul lui Mecinikov. El scria din Paris mamei sale, la Bucureşti, că “a întâlnit în Mecinikov pe maestrul visat”.
În iarna anului 1892-1893, el urmează paralel cursurile de microbiologie ale Institutului Pasteur şi îşi începe şi pregătirea tezei sale de doctorat în medicină şi chirurgie. Teza trata un subiect din imunitate, adică din acea disciplină care se întemeia, de fapt, în acel moment şi care se ocupă de mijloacele de apărare ale organismului la diversele animale, ca şi la om. Cantacuzino studiază în teza sa modul în care sunt distruşi vibrionii holerici, adică agenţii patogeni ai holerei în organism. Teza şi-o sfârşeşte sub îndrumarea lui Mecinikov.
În 1894, Cantacuzino revine în ţară, unde este numit profesor suplinitor la Facultatea de Ştiinţe Naturale din Iaşi. Doi ani mai târziu, în 1896, datorită lipsei unor condiţii prielnice dezvoltării activităţii de cercetare ştiinţifică în România din acea vreme, îşi dă demisia de la Facultatea din Iaşi, se reîntoarce la Paris, în laboratorul lui Mecinikov şi continuă să lucreze acolo până în 190l, dând la iveală cercetări deosebit de importante. Până la vârsta de 38 de ani, putem considera că profesorul Cantacuzino şi-a desăvîrşit pregătirea pentru ceea ce avea să realizeze ceva mai târziu în ţară.
În 1901, se înfiinţează la Facultatea de Medicină din Bucureşti catedra de medicină experimentală care i se încredinţează. De la această dată începe de fapt partea a doua a vieţii lui, cei 33 de ani de realizări continui pentru sănătatea publică, pentru învăţământul şi cultura românească. Puternica lui personalitate ştiinţifică a fost imediat remarcată după revenirea în Bucureşti. Au intrat să lucreze în laboratorul său, nou înfiinţat, medici tineri sau chiar studenţi, cei mai mulţi benevoli la început, care îşi duceau dimineaţa activitatea în spitale, iar după masa veneau să cerceteze în acest laborator experimental de la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Rând pe rând au venit în acest laborator oameni ca: Prof. Slătineanu, Ionescu-Mihăeşti, Alexandru şi Mihai Ciucă, prof. Danielopolu, prof. Lupu, prof. Zota, prof. Nasta, dr. Magheru şi mulţi alţii, o serie întreagă de doctori care au format aşa numita şcoală Cantacuzino, oameni pe care îi atrăgea o comunitate de vederi, de atitudini şi de lucru şi care îşi închinaseră viaţa acestui ideal. Din şcoala aceasta s-a născut, mai târziu, după Primul Război Mondial, “Institutul Cantacuzino”. Acest mic laborator de medicină experimentală a primit din partea Serviciului Sanitar al Țării, de pe vremea aceea (l904), sarcina să prepare serul antistreptococic, care fusese preconizat, cu puţini ani înainte, să fie utilizat în terapeutica infecţiilor cu streptococi. Prepararea acestui ser a fost urmată de prepararea multor altor seruri şi vaccinuri pentru tratamentul bolilor infecţioase, ca şi pentru diagnosticarea şi prevenirea lor.
Activitatea prof. Cantacuzino se desfăşoară acum pe planuri multiple. Pe lângă şcoala pe care a înfiinţat-o, a pus bazele celei mai importante reviste medicale a ţării noastre, în prima jumătate a acestui secol, “Revista Ştiinţelor Medicale” şi a întemeiat “Societatea Română de Biologie”, filială a unei societăţi de biologie din Paris. Aici, tinerii cercetători puteau să vină să-şi expună cercetările lor, care aveau apoi să fie publicate într-o revistă internaţională. Este de asemenea directorul ştiinţific al marei reviste“Viaţa Românească” înfiinţată în 1906. Ceva mai târziu, între 1908-1910, împreună cu Spiru Haret şi Istrate este fondatorul Universităţii Populare Bucureşti, prima universitate de acest gen din ţara noastră; este director al Serviciului Sanitar şi face prima lege sanitară, de importanţă covârşitoare, în evoluţia stărilor sanitare de la noi. Dar ceea ce este mai important este faptul că şcoala de tineri pe care o formase în jurul lui, a jucat un rol deosebit în timpul războaielor balcanice şi a Primului Război Mondial, deoarece a reuşit să combată cu eficacitate epidemiile ce ameninţau atunci ţara.
Prima mare campanie de acest gen este campania antiholerică din 1915. În acea fază din istoria medicinii mondiale, vaccinările în masă nu erau încă aplicate decât într-o foarte mică măsură. Până în 1913, se făcuseră doar încercări timide de a preveni o maladie infecţioasă de mare extindere în masă. Pe atunci era acreditată ideea că o vaccinare nu trebuie să se execute în momentul în care a început o epidemie, când ar exista pericolul ca cei injectaţi cu vaccin să devină mai sensibili la contractarea bolii. Profesorul Cantacuzino, fără ezitare, este de altă părere: el hotărăşte, în timpul campaniei din 1913, vaccinarea întregii armate, operaţie care se face de către corpul medical.Rezultatul este că în armata română nu s-au ivit cazuri de holeră.
Este ceea ce s-a numit “marea experienţă românească”, cunoscută de lumea medicală din întreaga lume.
Laboratoarele pe care prof. Cantacuzino le amenajase pe malul Dunării, făceau mii de examene în fiecare zi şi nu lăsau să intre în ţară decât pe acei soldaţi care nu erau purtători de vibrioni. Astfel, datorită iniţiativei curajoase a prof. Cantacuzino, ţara a fost ferită de holeră. Lucrul s-a repetat în 1916 la intrarea României în Primul Război Mondial şi în 1917, când ţara noastră a scăpat de un dezastru provocat de tifosul exantematic, care a bântuit puternic, mai ales în rândurile populaţiei din Moldova. Prof. Cantacuzino, fiind numit atunci directorul Serviciului Sanitar al populaţiei civile şi al armatei, a luat toate măsurile de stăvilire, cu mijloace improvizate, împreună cu tinerii doctori pe care îi avea împrejurai lui, fiecare dintre ei coordonând măsurile de combatere într-unul din oraşele sau într-una din unităţile armatei române.
Serviciile aduse de şcoala lui Cantacuzino au fost atât de importante, încât în 1921 autorităţile publice au fost de acord să se înfiinţeze un institut care să se ocupe de aceste produse de prevenire şi de tratament a maladiilor infecţioase. Atunci s-a înfiinţat Institutul care poartă numele profesorului Cantacuzino, institut care prepara toate aceste produse necesare combaterii maladiilor infecţioase şi, în același timp, făcea cercetări ştiinţifice în legătură cu aceste maladii. Profesorul Cantacuzino era de părere că trebuie să se îmbine activitatea de producţie cu cea de cercetare, căci una fecundează pe cealaltă şi, îmbinate, cresc în acţiune şi eficienţă. Din 1921, până în momentul morţii sale, în 1934, profesorul Cantacuzino a dezvoltat instituţia pe care o fondase în aşa fel încât ea trăieşte şi astăzi.
Prof. Cantacuzino continuă după anul 1921 să aibă remarcabile realizări ştiinţifice, în învăţământ sau ca organizator în lupta contra bolilor contagioase. Realizările lui ştiinţifice cele mai importante sunt în domeniul imunităţii, adică în acel capitol al ştiinţei care se ocupă deapărarea organismului faţă de diferiţi germeni. Prof. Cantacuzino s-a ocupat mai ales de imunitatea la nevertebrate, urmând directivele de cercetare pe care le pusese Mecinikov. Aplicând ştiinţele fizico-chimice în acest domeniu de cercetări, el a dat la iveală rezultate de o deosebită importanţă. Sunt de asemenea apreciate lucrările lui Cantacuzino din domeniul holerei şi al scarlatinei, ultima – boală care, făcea mari ravagii în fiecare an. În anul 1927, profesorul Cantacuzino a dat la iveală aşa numitul “fenomen de antrenare” care îi poartă numele. Doi cercetători francezi care au scos un tratat asupra geneticii microbiene, arată – în istoricul tratatului – că primele evidenţieri ale unei aşa numite recombinări genetice la bacterii se găsesc în lucrările prof. Cantacuzino din acest “fenomen de antrenare”.
Realizările din învăţământ ale profesorului Cantacuzino se datoresc rarului său dar de a transmite altora înaltele idei şi sentimente de care era stăpânit. În această privinţă, trebuie citat ceea ce spunea dânsul: “Pasiunea dominantă a vieţii mele a fost cercetarea problemelor ştiinţifice legate de problema vieţii. Necunoscutul adânc pe care ni-1 oferă studiul naturii vii a exercitat întotdeauna asupra mea cea mai fermecătoare atracţie şi cea mai mare bucurie a mea a fost de a împărtăşi tinerelor generaţii ştiinţa pe care o dobândisem şi de a deştepta în mintea lor dorinţa de a şti mai departe şi de a-şi adânci cunoştinţele”.
De aci izvora atracţia pe care o produceau cursul sau conferinţele sale. Pregătirea cursurilor era făcută cu mult înainte. Un curs de un an universitar, era pregătit încă din vara premergătoare anului școlar universitar, iar cu o zi, două înaintea unui curs, mai ales în noaptea premergătoare, nu se mai ocupa de nimic altceva, decât numai de cele ce avea să spună în amfiteatru în faţa studenţilor. Când începea ora de curs, cu vocea extraordinar de puternică şi cu un timbru aşa de plăcut, era o desfătare pentru toţi studenţii. Ceea ce devenea însă pregnant, era convingerea adâncă cu care vorbea şi darul născut de a prezenta lucrurile într-o înlănţuire logică, în aşa fel încât nu se mai putea imagina o altă descriere. Mai ales experienţele pe care le descria în faţa studenţilor erau atât de vii, în aşa fel erau expuse, încât studenţii, ascultătorii aveau impresia că văd aevea cum se desfăşoară experienţa pe animale, în faţa lor. Unul din numeroşii săi colaboratori, martor la multe din aceste lecţii îşi aminteşte că, în 1928-1929, atunci când prezenţa nu era obligatorie la cursurile universitare, întâmplarea a făcut ca la primul său curs să participe 70 dintre studenţii acelui an şi colaboratorii profesorului au avut cu toţii deosebita satisfacţie să constate, cum toţi aceşti studenţi i-au urmat credincioşi cele două ore de curs pe săptămână până la sfârşitul anului. În anul acela, profesorul a făcut unul din cele mai extraordinare cursuri din viaţa lui. Fără îndoială că farmecul şi autoritatea lecţiilor sale se datorau nu numai profundei experienţe medicale, ci şi vastei sale culturi universale. Profesorul Cantacuzino a fost unul dintre cei mai mari învăţaţi ai neamului nostru. Urmase trei facultăţi: Filozofia şi Literele, Știinţele Naturale şi Medicina şi fusese la toate un foarte bun student. Memoria lui excepţională îl făcea să asimileze tot ceea ce învăţase, să rămână cu aceste învăţăminte. În afară de aceasta, era un adânc cunoscător şi pasionat iubitor de muzică – el însuşi pianist – un competent cunoscător al artelor plastice, mai ales al picturii şi al sculpturii.
Era de asemenea un fin şi adânc cunoscător al literaturii, atent şi receptiv la tot ceea ce era nou. A avut o colecţie de stampe şi desene care a constituit una din cele mai importante colecţii particulare din Europa, din care o bună parte se află astăzi la Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România.
Toţi câţi l-au văzut, l-au asemuit cu marile personalităţi, cu umaniştii din timpul Renaşterii. Într-adevăr, profesorul Cantacuzino avea acea cultură vastă care caracteriza pe umaniştii Renaşterii, dar poseda în plus tot ceea ce caracterizează pe umaniştii timpului nostru, adică ducerea la capăt a unei activităţi care să servească dezvoltării multilaterale şi fericirii oamenilor.
Nimic din ceea ce este uman nu-i era străin.
El nu era omul unei singure specialităţi, al unei singure direcţii de cercetare, de cunoştinţe. Savantul Cantacuzino privea viaţa în desfăşurarea măreţului ei edificiu iar cultura lui universală era amplificată în valorificarea ei prin bunătatea şi generozitatea firii sale.
Asupra contemporanilor, profesorul Ion Cantacuzino a produs o impresie puternică şi de neuitat. Toţi cei ce l-au cunoscut, români sau străini, şi-au exprimat adânca lor admiraţie pentru personalitatea lui, pentru activitatea şi realizările sale.
Istoricul Nicolae Iorga scria: “Dr.I. Cantacuzino era însăşi întruparea integrală a puterii, voinţei şi puterii omeneşti un exemplar de rasă aşa cum trebuie veacuri pentru a-1 dărui unui popor”. Profesorul Cantacuzino a fost şi un adept al ideilor sociale înaintate. El cunoştea bine marxismul şi a avut strânse legături cu mişcarea socialistă română. Deseori ţinea conferinţe muncitorilor, ca de pildă în 1906, când le vorbea despre tuberculoză şi prevenirea ei, arătând muncitorilor că societatea capitalistă nu poate să combată cu eficacitate tuberculoza, că această boală va dispare în societatea socialistă. De altfel, în toate realizările sale se poate urmări şi recunoaşte acest fir conducător dat de principiile lui progresiste.
Nivelul larg de om de cultură universală este dat în plus şi de trăinicia operei sale ştiinţifice, de durabilitatea realizărilor organizatorice, dintre care cea mai importantă este Institutul Cantacuzino, care după moartea lui, în 1934, nu numai că a continuat să trăiască, dar s-a şi dezvoltat foarte mult.
În anii regimului nostru popular, Institutul Cantacuzino a luat o amploare deosebită, fiind unul din cele mai importante instituţii de cultură şi de ştiinţă din sud-estul Europei.
În 1956, când s-au sărbătorit 35 de ani de la înfiinţarea Institutului, într-o şedinţă festivă, la Academia Republicii Socialiste România, Preşedintele ei de atunci, marele savant Traian Săvulescu spunea: “Institutul Cantacuzino a fost şi este o mândrie a noastră naţională, un exemplu viu de virtute a poporului nostru harnic, destul de ignorat şi adeseori bârfit.
Focar puternic de înaltă ştiinţă şi învăţătură medicală, uzină vastă pentru prepararea produselor necesare combaterii şi prevenirii bolilor contagioase la om, Institutul a fost în acelaşi timp şi o severă şcoală pentru formarea caracterelor, pentru şlefuirea minţii şi sensibilităţii colaboratorilor aleşi cu multă grijă şi discernământ dintre cei mai buni, de către întemeietori însufleţiţi de râvna de progres ştiinţific cu clocot de nădejdi pentru propăşirea poporului şi culturii româneşti, pentru bine şi frumos, pentru omenie”.
