Comăneşti se numea satul copilăriei mele, sat cu case răsfirate la poala unui deal ce se înalţă ca un zid spre apus, acoperit cu codrii seculari de stejar ce se oglindesc în zilele senine de vară în luciul cristalin al râului Blahniţa.
Astăzi acest sat şi-a pierdut identitatea fiind un cătun al satului Pojogeni, aparţinător de oraşul Târgu-Cărbuneşti, deşi satul Comăneşti apare atestat documentar în hrisoavele timpului încă de pe vremea domnitorului Petru Cercel, cu peste cinci sute de ani în urmă. Acest nume mi-a încântat copilăria, fiind mereu pronunţat la horele din sat şi împrejurimi, de vestitele tarafuri de lăutari din Cărbuneşti în cântecul: ”În pădure în Comăneşti cântă cucul sus pe crengi, hai mândră să mă petreci până-n gară în Cărbuneşti”, o adaptare locală a cunoscutei melodii de muzică populară ”În pădure la Stroieşti”. Cântecul era solicitat îndeosebi la petrecerile din toamnă organizate de tinerii care plecau la armată, dar şi la horele de Crăciun, Paşti şi hramul satului, de tinerii şi oamenii locurilor, care se duceau la Bucureşti să amiruiască un ban şi veneau în sat să petreacă sărbătorile.
Oproiu, o gospodărie boierească, de altfel singura din sat
Dar în memorie mi-a rămas un nume foarte mult pronunţat în anii copilăriei de oamenii satului când îi auzeam spunând: hai să mergem cu vitele la păscut prin pădurea lui Oproiu, sau vara pe câmp pe la Oproiu, ori toamna pe luncă pe la Oproiu. Acesta era numele unei moşii boiereşti, singura din satul nostru cu o lăţime de circa 80-100 m, ce se întindea de-a lungul hotarului localităţii în lungime de aproape 3 km. şi aparţinea unei familii din Tg-Jiu. Cureaua de pământ cum i se spunea în termenii locului începea de la hotarul de răsărit cu fâneţe în Câmpul Mare, teren arabil în lunca Blahniţei şi vatra satului şi continua cu pădure până la hotarul de la apus cu localitatea Creţeşti. Pe suprafaţa acestei moşii din uliţa satului era amplasată Şcoala Primară din Comăneşti cu şapte clase pe o lungime de circa 300m. Nu ştiu dacă această suprafaţă a fost cedată de către proprietari pentru construirea şcolii în folosul fiilor de ţărani ai satului sau cumpărată de comunitatea locală. De administrarea moşiei se ocupa ”Nea Nicolaie” poreclit ”Peagu” cu o gospodărie mijlocie, în vârstă pe atunci de peste cincizeci de ani. Îndeplinea şi unele funcţii în cadrul primăriei, în timpul războiului ajutor de primar, iar după aceea consilier comunal, căci el mobiliza oamenii satului sau drumurilor spre pădure sau luncă ce erau deteriorate de viiturile pâraielor după ploi. Uneori îi ameninţa pe oameni să-şi plătească ”foncierul”, cum se zicea în acea vreme la impozitele funciare pentru terenuri, ca să nu trimită perceptorul să le ridice pătura de pe pat ce era considerată o mare ruşine în sat. Lunca şi terenurile arabile erau date spre muncă unor familii lipsite de pământ, după sistemul ”în parte”, adică oamenii respectivi primeau o parte din producţie după cum era înţelegerea, de regulă porumb căci aceasta era cultura de bază. Pe la începutul lunii august 1948 Nea Nicolae a venit la tatăl meu acasă şi l-a rugat să meargă împreună cu el şi să ducă un car de lemne din pădure la proprietar în Tg-Jiu. Cu o zi înainte pusese cazanul pentru fabricat ţuică în curte, împrumutat de la un vecin, acţiune ce dura câteva zile. Nu ştiu de ce nu l-a refuzat, probabil să nu aibă ceva necazuri privind plata impozitelor şi i-a propus să merg eu. Aveam doar paisprezece ani şi câteva luni. Când a venit Nea Nicolae cu carul am luat şi eu carul nostru şi am urcat în pădure. Lemnele fuseseră tăiate mai înainte şi scoase la marginea unui drum. Erau lemne pentru foc din stejar, lungi de circa 4 m şi groase de 15-20 cm. în diametru. A încărcat cele două care şi am pornit prin pădure până am ajuns la drumul de hotar cu localitatea Creţeşti. Deşi venisem de două ori de la Tg-Jiu cu nişte consăteni în timpul claselor gimnaziale ”peste păduri” cum se numea acest drum, nu-l mai recunoşteam mai ales că se şi înoptase. Reţinusem două denumiri pe aceste locuri: ”lacul Tinei”, cine ştie ce baltă mai mare o fi fost numită aşa şi la ”bolovan”, o piatră uriaşe cine ştie de cine adusă poate ca piatră de hotar. Deja se făcuse întuneric. El a aluat-o înainte căci cunoştea drumul, uneori depărtându-se chiar la o sută de metri căci vitele mele mergeau mai încet. Cocoţat pe lemne tremuram de frică şi urât la orice foşnet de crengi sau zgomot. Am traversat satul Budieni aproape de localitatea Şasa şi am intrat pe un drum de tarla în lunca Budieni ce trecea printr-o cultură de porumbi care mă depăşeau pe mine din vârful carului. Am continuat pe un drum pe lângă calea ferată pe care am traversat-o în dreptul localităţii Vărsături, mergând prin această localitate până am ieşit la Coloana Infinitului pe atunci un maidan. Pe măsură ce mă apropiam de Tg-Jiu îmi închipuiam că trebuie să ajungem la un palat boieresc împrejmuit cu grilaje metalice, aşa cum văzusem pe multe străzi case de negustori, avocaţi, doctori, etc. în timpul claselor gimnaziale de la Şcoala Normală din Tg-Jiu în anii 1946-1948. După ce am trecut calea ferată pe actuala stradă a Unirii, ne-am oprit şi am intrat într-o curte situată pe locul care în prezent se află Complexul Comercial din strada Unirii, de lângă clădirea Parchetului Local. Era aproape de miezul nopţii. O lună puternică lumina ca ziua. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut într-o curte foarte mare, o casă ţărănească de lemn, probabil veche de peste 100 de ani, cu tencuiala căzută şi destul de deteriorată compusă din două camere la etaj şi probabil două jos. Nea Nicolae ajutat în oarecare măsură şi de mine a descărcat cele două care şi a aranjat lemnele în spatele casei. După aceea el a mers într-o cameră de jos probabil unde stătea când venea la Tg-Jiu, iar eu m-am culcat în car. Eram atât de obosit căci nici nu ştiu când am adormit.
Târgul săptămânal se făcea pe strada Unirii, pe locul actualului pasaj
Dimineaţa Nea Nicolae mi-a spus că mai rămâne prin oraş, fiind joi – zi de târg pentru a cumpăra un butoi şi mi-a zis să mă înapoiez singur. Pe atunci târgul săptămânal se făcea pe strada Unirii peste calea ferată, pe locul unde s-a construit actualul pasaj. Am aflat că proprietăreasa era o femeie în vârstă care nu am văzut-o deloc în acea noapte. Trebuia să găsesc singur drumul la înapoiere. Din păcate la plecare de acasă nu luasem niciun ban, iar cel care mă luase cu el nici nu m-a întrebat măcar dacă mi-e foame, sau am vreun ban la mine, aşa că am făcut foamea până am ajuns acasă după amiază, căci am mai întârziat o oră-două pe luncă pe la Budieni pentru a paşte vitele de care îmi părea rău. Chiar dacă eram doar un copil de 14 ani, mi-am dat seama că am fost tratat mai rău decât o slugă, din moment ce am fost lăsat să dorm noaptea în car pe scândură între loitre, mai ales că părinţii mă lăsaseră în grija lui. Am rămas cu un gust amar despre unii oameni din această întâmplare. Cred că tot în acea perioadă, probabil sfătuită de cineva care anticipa mersul istoriei, proprietara a parcelat moşia şi a scos-o la vânzare. Majoritatea parcelelor de pădure şi din luncă au fost cumpărate de oameni din sat care lucraseră mulţi ani prin Bucureşti ca să amiruiască bani pentru a cumpăra pământ. Am asemuit această sete de pământ a lor, cu cea a eroilor lui Liviu Rebreanu din romanul ”Ion”. Cât îi mai fericeau sătenii pe aceşti cumpărători pe care-i considerau scăpaţi de sărăcie. Dar de la extaz la agonie nu-i decât un pas, căci în anul 1950 pădurile au fost trecute în proprietatea statului şi toată truda şi agoniseala lor prin Bucureşti s-a dus pe apa sâmbetei. Mai rămăsese fericit cel care cumpărase o mare suprafaţă de teren arabil în vatra satului şi în lunca Blahniţei. Muncise mulţi ani în Bucureşti, câştigând bani frumoşi împreună cu cumnatul său din Creţeşti, căci cumpăraseră o autocamionetă veche de ocazie cu care făcuseră cărăuşie de produse pe străzile lăturalnice ale Bucureştiului. Dar ce lovitură groaznică şi câtă durere când în anul 1962, toată suprafaţa de teren, atelajele agricole şi animalele de muncă au trecut în proprietatea cooperativei agricole de producţie. N-a rezistat şocului şi într-un an de zile a murit şi el şi soţia, rămânând fiica lor să-şi crească singură o fetiţă mică în condiţii destul de grele căci a părăsit-o şi soţul. Nu ştiu dacă proprietara moşiei o fi profitat de banii obţinuţi, căci a urmat o inflaţie galopantă care a dus la reforma monetară din anul 1952. Poate din acei bani o fi construit fiul ei casa actuală de pe strada Unirii la parter situată între complexul comercial şi blocul de locuinţe de la pasaj. Anii au trecut şi după absolvirea studiilor liceale şi universitare, am venit în toamna anului 1958 ca tânăr inginer la Uzina Electrică a oraşului. În anul 1959 m-am căsătorit şi cu mare greutate am găsit o cameră de locuit într-o clădire naţionalizată din centrul oraşului. Abia începea construcţia de locuinţe. Primele blocuri au fost cele din zona C.A.M. pentru salariaţii Complexului de Industrializarea Lemnului, intrat parţial în funcţiune în anul 1960 cu Fabrica de Placaj. Tot în anul 1960 s-a dat în folosinţă primul bloc din centrul oraşului, cel de pe strada Victoria cu magazin alimentar cu autoservire la parter, spaţii devenite în prezent sedii pentru partide politice.
Primul bloc dat în folosinţă se află pe Bulevardul Republicii
În anul 1961 începea construirea cartierelor de locuinţe din zonele Republicii şi Unirii care se aflau încă în faza de proiectare pe planşetă. Primul bloc dat în folosinţă la sfârşitul anului 1961 a fost cel din Bulevardul Republicii de lângă clădirea Centrului Militar Judeţean Gorj. Am avut bucuria să primesc şi eu repartiţie în acest bloc – apartamentul în care locuiesc în prezent – alături de primarul oraşului, comandantul unităţii militare şi alte cadre de conducere de la nivelul localităţii din acea vreme. Odată cu blocul s-a dat în folosinţă şi complexul comercial din strada Unirii, ambele obiective fiind construite pe fosta proprietate Oproiu, cuprinsă între strada Unirii şi Bulevardul Republicii, probabil trecută în proprietatea statului la naţionalizarea locuinţelor din anul 1950. Iată cum lucrează timpul şi destinul. Copilul de 14 ani care dormea în curte într-un car sub bolta înstelată a unei nopţi de august, a ajuns să locuiască într-un bloc la câţiva zeci de metri de acel loc construit chiar pe acea proprietate. Locuind în acest bloc de aproape cincizeci de ani am reuşit să cunosc destul de bine aproape toţi oamenii din zonă. L-am cunoscut personal şi pe fiul fostei proprietare ce locuia în casa nou construită amintită mai sus. Era un om respectuos, foarte politicos şi considerat unul dintre cei mai buni specialişti ai oraşului în domeniul reparaţiilor auto. Mult timp spaţiul dintre blocul din Bulevardul Republicii şi complexul comercial a rămas teren viran pe care se jucau copiii. Cred că prin anii 1975 s-a pus problema folosirii acestui teren, astfel că au fost proiectate şi realizate cele patru blocuri de locuinţe din spatele complexului comercial. Cu această ocazie conducerea oraşului de atunci a cerut proiectanţilor să studieze sistematizarea întregii zone cuprinse între strada Unirii şi Bulevardul Republicii considerate artere principale de intrare în oraş. A apărut şi ideea demolării caselor proprietate personală din zonă cu menţinerea în încadrarea în noul detaliu de sistematizare a fostei case Iunian – în prezent biblioteca Universităţii ”Constantin Brâncuşi” şi a fostei case Arjoceanu – actualul Centrul Militar Judeţean; care a creat multă panică şi stres proprietarilor acestor case. Stresat şi apăsat continu de teama că va fi demolat, ultimul descendent al familiei Oproiu care suportase dealungul timpului atâtea necazuri, a cedat şi într-una din zile din acea perioadă a făcut un atac de cord şi a murit. Iată că aceste proprietăţi n-au adus fericirea. Din contră într-o perioadă atât de zbuciumată au adus numai necazuri şi au făcut chiar victime. Parcă un blestem al pământului.
Ing. Aurel Popescu
