Amintiri din Casa Amintirilor(II) – Papucii (de cauciuc) destinului

259

Continuăm să publicăm o nouă şi extrem de neaoşă povestire scrisă cu har de poetul şi prozatorul brădicenean Ion Căpruciu. Tot în Gorjeanul au apărut şi povestirile strânse în primul volum al cărţii “Amintiri din Casa Amintirilor”, scoasă la Editura MĂIASTRA. Uşor-uşor se leagă şi al doilea volum, cu povestiri doldora cu gorjenisme din perioada plină de farmec şi strâmtorări a copilăriei sale (Ion Predoşanu).

Într-o zi, venind de la şcoală, am găsit un papuc de cauciuc, stângul, l-am încercat, îmi venea de minune, de aceea l-am luat acasă, în săcuiul cu cărţi, lângă bucata de mămăligă.
Mama care în fiecare zi mă controla dacă am mâncat, Ioane, îmi zice, norocul tău şchioapătă. Nu-i nimic mamă, nu mă grăbesc.
În iarna următoare tata mi-a făcut o pereche de opinci din şoriciul porcului de Crăciun şi bunică-mea o pereche de ciorapi într-un cârlig, să nu mai iei nepoate pe-ai mei când te duci după zmei, aşa-i spuneam eu când mă duceam să mă dau cu sania de la Zbeg până la mijlocul satului.
Şi ca să vă spun tot secretul, ciorapii aceia într-un cârlig m-au ţinut toată şcoala elementară.
Ei, dar acum e acum, după şapte clase încotro, că toţi colegii mei o luaseră razna, învăţaseră toţi că drumul cel mai drept într-un triunghi echilateral era pe ipotenuză şi în vis ca şi în real.
Desigur la oraş, să înveţi carte fiule, zicea tata, un tâmplar din tată-n fiu, mai înainte de Iosif, că şi bunicul cel rămas la Mărăşeşti să spună povestea şi celor dinspre el cum a fost, a fost unul din dulgherii care au pus acoperişul la biserica lui Neacşa, construită din mila lui Dumnezeu în satul nostru de dincoace de biserică.
N-am decât o bardă şi o secure pe care aş putea să ţi le las moştenire că văd că ai pricepere în treiburicele degetelor după spusele lui Arghezi, dar vezi şi tu cât de greu se câştigă o bucată de mămăligă.
Şi eu am plecat cu mama de mână, în speranţa că voi găsi o bucată de pâine.
Fără să ştie cât e de amară pâinea de la străini. Am luat-o peste deal, mama pentru mine era în stare să meargă până şi dincolo de dincolo, că aflase şi ea că o altă mamă din sat pentru fiul său să-l facă funcţionar la stat a mers pe jos până la Slatina, cum a trecut Oltul la dus şi la întors nimeni nu ştie, cert e că fiul ei n-a fost să fie să mănânce cu linguri de argint şi din farfurii, nu s-a putut rupe de străchinile lui de lut…
Şi hai, hai, am pornit noaptea la ora două, pe Zăbran în sus, Dealul nostru cu vii, Dealul Bătrân şi la Câmpul Fomii se îngâna ziua cu noaptea, dar noi încă hai, hau, pe la ora şapte am ajuns la Jiu sub pod, mă cam obosiseră opincile pe umeri şi câţiva mărăcini în călcâiele umede de rouă, dar când dau să le încalţ, sub o tufă un papuc de cauciuc, mă uit la el, perechea celui pe care-l găsisem când veneam de la şcoala elementară, se potrivea pe piciorul drept că aveam o memorie bună ca doi ochi pe faţă.
Uite mamă, îi zic, dacă îl păstram şi pe celălalt, şi aşez opincile lângă el, eu urmând să merg desculţ prin Parc sub ogoitul de porumbei, simţindu-mă ca acasă de sigur pe mine.
Cu toate că la anunţul rezultatelor pe zidul de la intrare am reuşit al doilea, nu a fost să fie, cineva de la Bucureşti a uns şcoala cu untură pe la temelii şi toţi câinii din împrejurimi au început s-o lingă până s-a dărâmat. Era o şcoală burgheză şi trebuia să se dărâme.
Şi eu mi-am luat opincile la subsuoară şi am ajuns din nou acasă, dar şi cu papucul din dreptul ascuns bine în palmă, la mama şi la tata şi la oi şi la douăzeci de capre ale mele şi cu ce mai aveam în pază, o sută de toate. Şi îmi răsărea mereu soarele mai sus de Zăbran, unde pădurea cânta de milenii pentru cine ştia s-o asculte.
Şi mama mi-a găsit papucul drept lângă cel stâng, eu îi ascunsesem, ziceam bine. Şi ea, nici lui tata nu i-a spus.
Iar eu, eu mă simţeam bine, cânta cucul în pădure şi eu îi învăţam cântecul.
Şi tata bătrân de acum, biserica mă-ti de leneş, tu nu vezi că eu abia mai ţin barda în mână, casa s-a aplecat ca o statuie în rugăciune şi tu stai cu caprele prin mărăcini, dacă până mâine nu te hotărăşti să înveţi o meserie, cea mai bună e tâmplăria, că doar ştii şi Iosif aşa a fost să fie.
Eu nu, el da, era mai bine cu caprele că mai era şi o vecină de aceeaşi vârstă cu care făceam cu rândul, eu îi arătasem ei luna, a apucat un băţ de soc e adevărat, bietul tata niciodată nu dădea dracul nici o mâţă, ba chiar şi mamei şi bunicii mereu le spunea să nu-l daţi dracul pe băiat că se întunecă Universul.
Şi aşa a fost. Dintre tâmplari eu unul m-am ales doar cu verbul A FI, tatăl meu fiind în ale lui mă lăsa pe mine într-ale mele. Eu citeam Alecsandria cu litere de mână de la un vecin de peste drum, care şi el o avea de la o vecină, ca pe o icoană din tată în fiu.
În timpul acesta, fata căreia îi lăsasem caprele în pază îşi cultiva orhideea, parfumul ei din zori mă ameţea.
Dar a venit armata. Cine nu face armata nu poate să fie bărbat nici pe malul acesta şi nici pe celălalt şi eu abia aşteptam să împlinesc douăzeci de ani.
Şi am plecat, mama fără să îmi spună, mi-a pus în traistă una peste alta certificatul de botez, să nu uit cine sunt, un fir de păr de când m-a dat la grindă, un colac şi papucii de cauciuc înveliţi într-o batistă de marchizet.
Mă opresc aici, sunt tare legat într-o centură de piele pe la brâu de care atârnă lopata Liman şi peste care pe piept am atârnată o puşcă gata încărcată cu sabia ce străluceşte în soare.
Şi totuşi, mă simt bine şi papucii nu mă mai strâng de nici o culoare.
ION CĂPRUCIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here