Îl ştiu şi eu pe Moş Pintilie. Era mai încolo de viaţă. Tot ce începea să construiască se dărâma şi atunci s-a gândit să se facă soldat, soldat în oastea Domnului.
A umblat, a întrebat în dreapta şi în stânga, popa i-a spus, băiatule nu ai har, ai pământ mult, cumpără-ţi un plug, cai ai şi poţi să ari printre stele pe cer.
Dar el s-a îndrăgostit de o ţigancă frumoasă şi dată dracului, că şi ea îl iubea pe el.
Şi nu era zi să nu i se dăruiască, în Dealul Hobiţei, când pe la Urlani, când în Dealul Bătrân.
Şi nimeni nu ştia decât ei doi.
Ea, Maria, a născut un copil când Moş Pintilie era în armată şi avea, după hrisoave, 23 de ani.
Tot satul a bătut-o cu pietre pe Maria, nu se mai pomenise asemenea păcat în tot satul.
Preotul însă, la care s-a spovedit, a iertat-o şi a trecut-o în rândul femeilor nemăritate, avea el un Pomelnic aparte la vii pentru cele ca ea.
Era singură, singura din sat care iubind s-a ridicat pe proprii umeri chiar dacă, aşa cum spuneam, unii cu păcat.
Armata era lungă pentru unii care o doreau şi Moş Pintilie, care nu avea nimic să piardă, a rămas până la adânci bătrâneţi. Şi când s-a întors, casa i se dărăpănase, poate de niscaiva blesteme de văduvă sau de vrei fată tânără.
Că tatăl lui Moş Pintilie nu prea umbla cu crucea în sat, deh, ca şi alţi bărbaţi şi multe se mai vorbeau şi despre el, Marin al doisprezecelea.
Avusese o fată tânără pe lângă casă, fiind însurat şi nevastă-sa la naştere l-a lăsat pe drumuri cu Moş Pintilie în scutece.
Speranţa, că aşa o chema pe fată, văzând pruncul l-a iubit ca şi pe tatăl său încă frumos bărbat la vremea aceea.
Ei şi ce, veţi spune, dar Speranţa nu mai vroia să se despartă de el, fată tânără, ehei, şi-i făcea farmece, dar el, Marin al doisprezecelea, ştia şi o visa mereu înainte de a-i aduce ceaşca de cafea la pat, care era vrăjită şi-i spunea: „Speranţo aşa-i că vrei să mă otrăveşti cu dragostea ta, du-te şi aruncă ceaşca asta de cafea sub prun şi prunul a doua zi se usca, nu de alta, dar şi în vis visez că mă visez cu tine.
Şi ca o poveste care am auzit-o şi eu de la urmaşi, se zice, că Marin ca să demonstreze că Speranţa nu l-a uitat, având într-o toamnă la clacă de dejgheorat porumbi le-a pus pe femei în genunchi să se roage, să ţipe să vină Speranţa că Marin e bolnav.
Şi, a doua zi în zori, încă nu cântaseră cocoşii a treia oară, cu un desag pe umeri, cine se vedea că trece pe lângă moară, Marin am venit, m-ai strigat toată noaptea.
Şi, totuşi, Marin s-a însurat cu o boieroaică înaltă în părinţi, cum era şi el.
Şi singurul băiat i-a fost dat Moş Pintilie. Şi Moş Pintilie, când a împlinit 20 de ani, şi-a luat lumea în cap pentru că o iubea pe Maria. Tatăl său, Marin, n-a vrut să-l lase că tocmai visase că i se dărâmase casa şi rămâne doar un zid, şi acela pe jumătate.
Şi cum venea războiul…
Şi a aşteptat Marin, l-a aşteptat pe Moş Pintilie, singurul lui fiu, până în ziua când trăgea să moară şi nevastă-sa se tot ruga şi se închina să-l sloboadă Dumnezeu dintre cei vii.
Şi Marin rezistă până într-o seară când fiul său, Moş Pintilie de azi, a intrat pe poartă. Muiere, a zis, vezi că a venit copilul şi l-a luat în braţe şi s-au sărutat. Şi Marin şi-a dat sufletul, chiar în braţele fiului său.
Şi de atunci, Moş Pintilie umblă prin sat, când pe stânga când pe dreapta, numărând stâlpii de telegraf şi când se înserează cântă încet să se audă doar el, dar destul de tare, că săracul nu mai aude şi cu copii din sat după el, cântecul „Mărie, dragă Mărie!”
ION CĂPRUCIU
