Tot mai doresc şi acum, dar altceva nimic. Asta înseamnă că sunt un om fericit.
Dimineaţa, când mă trezesc aici sub teiul din Valea teiului şi întind mâna să dau zorii la o parte am tot ce-mi trebuie, linişte linişte, linişte. Genunchii nu mă mai dor, sau poate mă dor, dar geamătul lor e acoperit de razele soarelui, aici nu e niciodată vreun nor.
Şi dacă aş lua în samă genunchii, cum aş putea să mă rog, am izvorul cu apă vie într-un urcior cu care mă stropesc nu cumva să mă îndepărtez de la celelalte dorinţe ale altor celule din care e alcătuit corpul pe care sufletul îl poartă cu sine pe umeri.
Sunt fericit că mai doresc, mai aştept, mai sper, sufăr deci exist.
Pendula mai bate orele la fix, toată lumea trăieşte după această pendulă, iar eu la a mea îi întorc mereu arcurile, altfel cum aş putea să fiu în rând cu lumea, să iubesc, să iert…
Arcurile ei ar rugini ca şi ale mele, de aceea trebuie unse mereu, pe ale ei cu rotaţia Pământului, pe ale mele cu toate drumurile acestei planete. Mă vedeţi doar cum merg, aplecat puţin peste toiag atât de greu de cele încă nu am rezolvat şi însă mult mai uşor de cele ce cu dragoste le-am realizat după vorbele A FI şi A IUBI.
O, dacă aş mai avea 18 ani, să pot să zbor, să fiu mereu eu înaintea Inorogului, care pune Soarele pe cer.
Dar pentru asta trebuie să mă întorc la mama şi să-i sărut mâna, Mama care numai ea ar putea să mai facă asta şi să-mi dea ţâţă de la sânul ei.
Dar cum ea e numai cenuşă, trupul şi sufletul ei e plecat în vulturi, eu trebuie să fiu vânător şi să împuşc numai vulturul care poartă sufletul mamei mele, dacă aş împuşca alţi vulturi s-ar umple lumea de mame maştere, şi asta să întorc lumea cu secole în urmă, să aflu zeii şi să mă aşez cu ei la masă împreună, să vorbim de la egal la egal eu şi toţi ceilalţi care nu mai suferă..
Eu însă încă mai sufăr, deci exist şi chiar dacă uneori nu-mi dau sama de asta ca de apa care curge din dragoste pentru noi, numai din dragoste, fiindcă dacă n-aş suferi apa n-ar mai curge.
Dar eu sufăr, sufăr pentru că o iubesc şi azi pe cea mai frumoasă femeie, că şi acum, după 50 de ani, mi-o amintesc şi chiar în vis nu o pot uita şi ea îmi spune încă Te iubesc şi eu nu îndrăznesc s-o uit, ca să nu rămân singur în vară scurtă doar de o clipă a tinereţii noastre.
Şi din Icoana de pe perete mereu coboară şi-mi spune, genunchii mei sunt slabi, nu mă mai pot ţine de tine prin ferigă, pune mâna pe ei şi mângâiei şi ia-mă în braţe şi sărută-mă.
Nu vreau să rămân singură pe lumea asta şi nici pe cealaltă. Haide să fugim şi să ne ascundem de toate blestemele şi vrăjile de pe lumea asta. Nu mai vreau să fiu ca moara într-o ciutură, hai să chemăm ursitoarele să ne întoarcă destinele unul către altul, ca să ne întâlnim iar, mai la Nord sau mai la Sud, nu contează pe care uliţă, dar să fiu alături de tine şi să mergem amândoi de mână iar ca la 18 ani. Pentru că dacă am păcătuit, recunosc numai cu tine, dacă dragostea se poate numi păcat dintre o femeie şi un bărbat.
Şi eu o ascult, o ascult aievea şi-n vis, şi-n liniştea din Valea de Teiş.
Şi nu mai doresc nimic.
ION CĂPRUCIU
