Amintiri din Casa Amintirilor(II) – Îmi povestea Tata

199

Tata şi azi îl port în minte, un bărbat înalt, brunet şi cu ochii verzi, născut din dragostea bunicii cu bunicul.
A fost şi el în Războiul al Doilea Mondial, cu toate că era fiu de Erou, dar a fost trimis în locul altuia venind din luptă cu numai o pereche de izmene pe el, o cămaşă şi o pereche de bocanci.
Coborând pe coasta bisericii, câinele i-a ieşit în cale de parcă vrea să-l sărute pe bocanci.
Bunica, văzându-l a început să plângă, Costică tu eşti?, noi tocmai cinasem şi mama scotea în tindă masa cu trei picioare.
Tata, nu ştiu dacă mi-l puteam aminti, dar m-am dus să-l iau în braţe, nu vă apropiaţi a zis, nevastă pune cu apă o oală pe foc şi ad-o să mă spăl. Că sunt plin de păduchi.
Atât a adus tata dintr-un război mondial căruia îi ştie toată lumea povestea.
Şi amintirile lui tata de atunci au început să curgă.
Bunicul tău era un dulgher priceput, după cum spun Cronicile, biserica noastră de aici din Drăgoeşti el cu echipa lui de meseriaşi au făcut-o cu acoperiş şi cu turlă pentru care Preotul Brâncuşi l-ar fi plătit cu doi galbeni, dar el nu a vrut să primească, biserica e a noastră, ar fi spus, şi Dumnezeu o să mă răsplătească pe lumea cealaltă.
Casa în care a trăit după ce s-a căsătorit cu Maria, mama mea şi bunica ta, fiica Găncionilor, 9 fete şi un singur bărbat, Moş Grigore, tata a construit-o pe o temelie de piatră adusă una câte una cu carul cu boi din ogaşul Nişului.
S-au luat din dragoste Ion şi Maria şi mama Bălaşa, sora lui, s-a bucurat mult că Maria era o fată frumoasă, aşa cum nu sunt decât zânele.
Satul nostru, Drăgoeşti a fost un sat liber, cu multe moşii până chiar în Ploştina Drăgoeştilor, cale de trei ore să te duci pe cal, în 1916 mulţi soldaţi a trimis împotriva nemţilor, care veneau din Ardeal peste munţi, pe drumul nemţilor, care se cheamă şi azi la fel şi despre care spun legendele că nemţii, aşezându-se şi la masă mai spre seară, bunicul tău cu ceilalţi soldaţi au dat foc tunului şi i-a împrăştiat pe nemţi din jurul cazanului cu ciorbă.
Dar pentru că nemţii erau mulţi, românii s-au retras până la Podul Jiului şi acolo s-au căsăpit care pe care, mărturie stau cele două tunuri care străjuiesc şi azi intrarea pe pod.
Dar nemţii au curs ca frunza şi iarba şi i-au împins pe români până la Mărăşeşti.
Şi, totuşi, de sărbători nu se luptau, cu toate că nemţii erau de altă religie şi noi românii creştini ortodocşi. O cronică spune că pe Drumul Nemţilor era o fântână dintr-un brad, cu apă aşa de limpede unde toate stelele şi acum mai cad.
Şi când, după o luptă crâncenă, nemţilor le-a fost sete, ca de altfel şi românilor, dincoace de gard suna o goarnă, de două ori pentru nemţi şi de trei ori pentru români să vină să ia apă.
Şi toţi soldaţii se aşezau în genunchi, ca într-o biserică, cu puştile alături şi nicio puşcă nu lua foc.
Aşa era războiul pe atunci şi bunicul, tatăl meu a mai apucat să vină acasă înainte de Mărăşeşti şi să spună soţiei Maria, casa noastră aşa cum e, cu două camere şi o cuhnie, eu poate nu mă mai întorc din război s-o laşi primului nostru născut, deci mie – Constantin.
Şi Ion tata nu s-a mai întors şi-a lăsat spada pe Câmpia Mărăşeştilor, apărând un tei pe care nemţii voiau să-l scuture de flori.
Că aflaseră ei că românilor le plăcea să descânte copiilor în ceai de tei, spre moştenirea celor care vor veni, bărbat după bărbat, numele Domnului fie lăudat în vecii vecilor.
ION CĂPRUCIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here