Amintiri din Casa Amintirilor(II) – Fata de Împărat

249

Şi totuşi nu a ştiut decât Ea şi bunica ei. Ci părul alb şi cu destinul în palmă şi al altor femei, mulţi flăcăi, dar îndeosebi fete aproape de măritat o numeau Pithia de pe la noi, că ea nu făcea decât de dragoste şi de unire între un bărbat şi o femeie. Nu blestema că zicea că blestemul ţine o sută de ani, iar ceea ce ea leagă cu sfoară de drugani nici în o mie de ani n-o să ruginească.
Povestea se povestea singură, rostogolindu-se pe drum. O fată tânără care n-a fost lăsată să se căsătorească din dragoste cu un flăcău, de pe aici de pe la noi, s-a căsătorit cu altul pentru avere. A doua zi după nuntă, El a plecat în armată să se procopsească, armata făcându-se pe atunci 25 de ani şi când s-a întors a aflat-o şi cu gemeni, dar a iertat-o pentru că, nu-i aşa, dragostea de bărbat e cea mai puternică, chiar şi mai puternică decât un blestem. Eu n-am ştiut povestea, de unde s-o aflu, din cărţi, din vise, citeam pe atunci Cântul al 12-lea din Iliada şi încercam nişte poeme în care întotdeauna venea o Zână pe calul ei alb că pot, pot orice să realizez numai dacă ce vreau să o apuc cu mâna de sub frunte. Ei, dar asta e altă poveste. Un alt flăcău şi altă zână după o mie de ani au reconstituit povestea.
Iată de ce, nici nu am apucat să zic şi paşii mei s-au întâlnit la o răscruce cu paşii ei, din întâmplare sau bunică-sa ei ni i-a potrivit.
Ea mă ştia din visele ei şi visele mele erau şi ale ei.
Într-o zi, până spre seară. Ea păzea turma de miei cu Corbea pe urmele ei dezlegând apele din formulele chimice, să nu se dezlănţuie până la examenele din toamnă, în speranţa că va deschide cu descântecele ei, inima profesorilor dintr-o altă lume în care voia să intre şi ea prin puterile proprii susţinute de o inteligenţă rară.
Şi câinele mereu pe urmele ei…
Eu veneam din altă poveste, una pe care mi-o spunea bunica în fiecare zi după ce abia mă spălam cu apă limpede pe faţă să nu uit visele din care ieşisem ca să intru, iar în ele mai spre seară.
Dau să intru pe poartă, o poartă cioplită în munte, ce ar fi putut să fie dincolo. Şi câinele Corbea, ham-ham, să mă mănânce şi bunica ei cu o cruce mare cât o biserică, Doamne, Doamne, Tu, nu mai intrase nimeni în curtea aceea de Împărat fără să fie anunţat să se lege câinele.
Şi bunica înaintea mea m-a luat de mână şi Corbea se bucura cu nişte ochi mari şi inteligenţi. Ai venit, te aşteptam… Corbea mi-a şoptit încă de dimineaţă că o să vii.
Şi fără să întrebe pe nimeni din cei ai casei, care cu toţii se aflau la masă, m-a aşezat lângă stăpânul casei pe un loc liber, un scaun cu spătar înalt, la fel cum avea numai el.
Şi stăpânul, un om între două vârste, sigur pe el, am aflat mai târziu că ai lui nu-i sufla nimeni în ciorbă, că avea moştenire de la tatăl său care şi el de la tatăl său lingura de lemn cu care gusta el mai întâi tot ce se punea pe masă, turnând pentru el un pahar cu vin alb, singurul care bea vin la masa aceea era el fi urând un altul umplându-l mi l-a întins mie şi mi-a spus: „Acum, că ai venit, fii bine venit, dar nu uita Isus a doua oară nu mai poate fi răstignit şi nici apa care duce o moară nu se mai întoarce să macine grâul celui care a uitat să-l pună în coş.”
Eu citisem prea mult şi toate acestea le-am luat de bune.
Mă rog, Omul vrea să spună şi el ceva în faţa unor prunci sau a oamenilor din jurul său.
Dar nici astăzi, după ce mi-am dat nu o dată cu stângul în dreptul nu ştiu dacă am înţeles. Ştiu însă sigur, Socrul meu a murit împăcat. Fata lui nu a greşit cu cine s-a măritat şi nici ginerele lui cu cine s-a însurat.
Ion Căpruciu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here