Amintiri din Casa Amintirilor(II) – Casa Bunicului

168

Mult avea şi mai mult ar fi strâns. Dar avea el o vorbă „geaba casă mare dacă n-are cine să-ţi deschidă poarta”.
Nu-i era frică de sărăcie. Îi era frică de uitare. Chiar timpul, zicea, se dă uitării. Şi atunci… Soro, mai zicea, mie îmi ajunge locul acesta de pe sobă. Era un om înalt bunicul Călin, cam de 1,80 m. Aşa erau bărbaţii din partea locului, înalţi şi bine legaţi, spunea mama Ioana, „bărbaţii să tai stejarul lângă ei”. Şi drepţi şi înalţi, să dejugi boii în drum când îi vezi. Toată viaţa lor nu cunoşteau hodina, decât sărbătorile şi duminica. Vorba unuia de azi, acum când e sărbătoare noi ne ducem la coasă şi când e de coasă stăm în cârciumă. Vremea e şi de odihnit şi de muncit şi de petreceri. Totul e să alegi bine timpul şi locul… Şi oamenii nepoate, îmi mai spunea, prietenii…
Bunicul sta în casa lui cu două cămăruţe, moştenită de la părinţi, care şi ei o făcuseră dintr-o pivniţă de bârne adusă din deal. I-au mai adăugat în faţă un pridvor, în spate o „cunie” de vară, cum îi zicea bunicul… Şi ce-ţi mai trebuie. Pământ avea destul, nu putea să-l muncească, nu avea cu ce, ca şi acum, ce să faci c-un plug de lemn şi două vaci care-ţi mai dau şi lapte… Dar bunicul era mulţumit. Mulţumit şi la casa lui cu mama Ioana, nevastă-sa. Se luaseră de tineri şi frumoşi… dar Dumnezeu nu i-a binecuvântat cu nici un fiu. Aveau grijă de fetele lui soră-sa… Trei fete şi soru-sa văduvă… Văduvă de război. Că zicea bunicul, şi Dumnezeu, acesta, soru-mii îi dete trei fete, Dumnezeu să le ţină, şi mie nimic. Dar aşa a fost să fie, Dumnezeu are socotelile sale. De la o vreme a pierdut-o şi pe mama Ioana… Aşa a fost să fie… Într-o zi s-a dus la cetate. Acolo erau nişte ziduri de piatră, or mai fi fost şi astăzi dacă se uită cineva mai cu atenţie… S-a dus să ia nişte piatră să-şi paveze o alee acasă. Şi-a săpat, a săpat… Lumea vorbea că a înnebunit, că a venit în car doar cu trei pietre şi la jug vacile erau puse invers. Cea de hăis era de cea şi cea de cea era de hăis… dar el tot cea Dumana zicea, hăis Floarea… DE omul la bătrâneţe… eu ştiam că se înţelepţeşte… Şi după aceea s-a apucat să-şi construiască o casă. În faţa celei vechi. O casă mare cu etaj, cum văzuse el la oraş. Şi toată lumea se mira pentru ce-i trebuie lui o asemenea casă, şi la vârsta aia. Pe puţin avea 70 de ani, şi nici copii nu avea…
Eu eram nepotul lui, o „ţâră” de voinic, cum îmi spunea el, şi mă lua pe genunchi şi-mi zicea, Ioane, asta e casa ta, da-i prea mare bunicule, îi spuneam, ai văzut aseară era să mă pierzi…
Apoi bunicul a murit… Într-o noapte a murit… Când l-am rugat dimineaţa să se scoale, era rece… Apoi casa ne-au luat-o… Eu m-am risipit prin lume. Dar mi-am lăsat amintirile în casa aceea. Amintiri de copil… Acum m-am întors, casa e tot mai încăpătoare, toate întâmplările de-o viaţă le aşez pe laviţe sau pe scaune, pe pereţi, şi în oglinzi şi tot mai e loc… Şi casa e tot mai frumoasă, tot mai încăpătoare…
Toată lumea ştie că această casă are amintirile mele… şi ale bunicului meu. Dar casa nu mi-o dau. A luat-o un senator, baron de Gorj.
Şi eu primesc despăgubiri de la statul român, de la poporul român care moare de foame ca să-mi dea mie datoria… Ca să stea domnul Baron, în casa mea, casa bunicului…
ION CĂPRUCIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here