Amintiri din Casa Amintirilor – Oameni și fapte

653

În 1954, după terminarea a 7 clase la Școala elementarăî din comuna Peștișani, unde am avut doar profesori deosebiți, pe Directorul Orest Popescu, profesor de istorie,pe Doamna Maria Popescu, soția sa, profesoară de Științele naturii, pe Domnul Constantin Covirg, profsor de matematică, pe Domnul Gheorghe Peștișanu, profesor de Limba și literatura română, pe Domnul Mircea Niculescu, profesor de Geografie, pe Domnul Simion Sprâncenatu, profesor de Limba rusă, pe Domnul Constantin Cocheci, profesor de Chimie și pe Domnul profesor Petre Ceaureanu, profesor de Fizică și de Muzică, am dat examen la Școala Medie Tehnică Financiară din Târgu Jiu, unde erau mai mulți copii din Brădiceni, printre care amintesc pe Ion Perpegel, care a terminat Academia de Științe Economice din București și U.R.S.S. și care a fost reprezentantul nostru la C.A.E.R.
Dar Școala Medie Terhnică Financiară s-a desființat. Rămânând pe drumuri, „ce faci tu numai cu Liceul, că eu n-am bani să tețin la Facultate”, îmi spunea tata, și m-a dat la Școala Profesională din Peștișani, Secția Tâmplărie, unde Director era Domnul Dumitru Secotă.
Primeam haine de la stat și mâncare gratis, trei mese pe zi, că eram toți copii săraci.
După terminarea Școlii Profesionale, m-am angajat la Cooperativa din Brădiceni, unde făceam lăzi pentru sticle, câștigând cam 500 de lei pe lună.
Atunci m-am hotărât să urmez Liceul din Târgu Jiu. Clasa a opta am început-o la fără frecvență. Și cum trebuia să dau examen și la limba latină, l-am găsit pe fostul preot de la Bâlta, cu care am început pregătirile. Dragul meu, mi-a spus profesorul, eu nu fac cu ora, eu pregătesc cu întreaga carte, 500 de lei până terminăm Cartea.
Era un dascăl deosebit și eu nu m-am făcut de rușine. Am dat toate examenele și le-am luat în prima sesiune, înscriindu-mă în anii următori la Liceu cur seral, unde, la fel ca și colegii mei, m-am bucurat de profesori obișnuiți, printre care nu trebuie să-i uit pe Domnul Cornel Cârstoiu, Domnul Cancer și alții mai deosebiți și mai pregătiți unul decât celălalt.Nu se făcea nicio limbă străină decât Limba rusă, pe care o învățam cu un profesor fost prizonier în Iadul sovietic. Am învățat Limba franceză cu un văr primar al meu, absolvent de Școală Normală din târgu Jiu, după cărțile lui, eliberat din închisoare după trei ani fiindcă a cerut, fiind în armată să treacă pe un vapor la turci și de acolo la Paris, unde era marele sculptor Constantin Brâncuși, cu care susținea că era rudă, familia lui fiind descendentă din Brâncușii de la Brădiceni.
După terminarea liceului, am plecat să mă înscriu la Universitatea bAlexandru Ioan Cuza din Iași, Gacultatea de Filosofie, dar mi s-au încurcat dosarele și am plecat la Timișoara, unde se afla sora mea, Maria, și cumnatul Ion Grindeanu. Dar aici ursitoarele m-au părăsit. Am plecat la Brădiceni. Ai să pleci în armată, mi-a spus Cumnatul și vedem ce putem face. Când m-a văzut tata, „biserica mătii”, a zis și eu eram mulțumit. Mai știam eu cuvintele astea de când eram la Liceul seral.Nu trecusem pe acasă de o lună de zile și tata mi-a trimis vorbă să vin acasă, „Bine ai venit!”, mi-a zis tata, se mărită fata vecinei. „Și eu, tată, i-am zis, când te-ai însurat m-ai întrebat pe mine” și el „Biserica mătii!”
Peste o zi, m-am hotărât. Tată, eu plec la vărul Mitică Brâncuși, la Hunedoara, că ăștia vin și mă iau în armată. Ai grijă, când vine Ordinul de luat în armată să nu pui mâna pe el. Nu știu, domnule, să le zici, m-am supărat pe el când n-a luat la facultate și a plecat, ba cât a fost eld e mare, i-am și dat câteva.
E adevărat că, în anii de liceu, se dăduse un ordin ca noi, elevii de liceu, să amânăm armata până la sfârșitul liceului. Și eu îl terminasem, tot liceul, la Comsariat ăl știam pe Neamțu, la care eram în gazdă și om cunoscut în tot orașul, decând avea restaurant în Târgu Jiu.
Avea și o nepoată, venită cu maică-sa de la Sibiu, cu care ar fi vrut să mă vadă însurat. Dar eu nu și nu, eu domnule nu sânt de însurat.
M-am dus la nepoată-sa, am luat-o în brațe și am sărutat-o o dată și încă o dată, așa cum făceam printre marfă când făceam împreună socotelile pentru maică-sa la restaurant, totdeauna ieșind în plus.
Am să te aștept, mi-a zis, eu mai încerc o dată la facultate și dacă nu reușesc te aștept la Sibiu. Faci armata, ce sunt 3 ani, și apoi ne căsătorim.Ce păcat că n-am ascultat, acum aș fi avut casă pe Victoria, unde ea și maică-sa au avut restaurant.
La Hunedoara, când m-a văzut vărul Brâncuși de-abia m-a apucat. Mă Ioane, mi-a zis, tu crezi că toți plopii fac mere, facultatea nu e pentru toți, stai frumos la mine, o săptămână, o lună și eu îți dau 500 de lei pe lună, mâncare și pat. Dar eu nu și nu, vreau să fiu învățător, să nu mă ia ăștia în armată, într-un sat cât mai departe.
De gura mea, Inspector la învățământ în Deva era un coleg de-al său de la Școala Normală din Târgu Jiu, bine mă, zice, și într-o dimineață mergem la inspectorat. Tocmai mă roagă un învățător de mai departe, nouă kilometri – de la orașul nou – de mers pe jos.
Și am plecat cu o Volgă, mă Ioane, îmi zice vărul meu, nu poți intra așa într-un sat unde vei fi dascăl.
Când am ajuns, satul se chema GRID și director era Jurj, avusese până anul trecut o fată ca învățătoare, dar ,cum reușise la o Școală sanitară de asistenți, plecase.
Cum am ajuns, îi dau directorului numirea Inspectoratului și hai să vedem unde va fi gazda. Tot la cea veche, zice directorul, și hai să vedem.
Cum ne vede proprietarul, avea și el o fată în clasa a III-a, am și hotărât. Masă și casă pe o lună de zile pe o sută de lei.
Din banii mei pe o lună mai rămâneau 400 de lei. Și m-am instalat, singur în cameră, cu o sobă de tuci pe lemne, cam frig, dar ce puteai să zici. Învățam copii din clasa a doua și a patra, clasele a întâia și a treia fiind mai greu de învățat. Dar copiii erau cuminți, învățau lecțiile și toate poeziile din carte, că îți făcea plăcere să îi asculți.
Și așa am ieșit în primăvară. Nu înainte ca pe la Crăcium să facem serbare când toți copiii au spus câte o poezie, părinții fiind bucuroși și rugându-mă să mai stau și la anul ca dascăl. A venit și tata cu unchiul Genie, tatăl vărului Brâncuși, aducându-mi un picior de vițel de la Brădiceni, pe care l-am mâncat doar eu, gazda tăind de Crăciun doi porci de peste o sută de kilograme.
Vacanța de iarnă am făcut-o la Grid. Atunci, în zilele acelea, băieții din Grid umblau cu Călușarii, un dans care numai în România se mai practica.
Și pe care erai obligat să-i primești, să-ți joace afară dacă era vreme bună sau în casă dacă ningea.
Călușarii nu învață tradițiile și cântecele, colindele specifice Crăciunului, ci o suită de dansuri de o mitologie anumită. Numele dansului – Căluș – a derivat de la românescul cal(latinește caballus).
Grupul se stabilește din șapte, nouă sau unsprezece tineri aleși și instruiți de u vătaf mai vârstnic. Ei poartă toiege și săbii și mai au, în plus, un cap de cal cioplit din lemn și un steag, ierburi de leac atârnate în vârful unei prăjini. Unul dintre călușari, numit „Mutul” sau „Mascatul”, are un rol deosebit de al celorlalți membri ai cetei.
Instruirea călușarilorse face timp de două sau trei săptămâni, în pădure sau într-un loc izolat. După ce au fost acceptați de vătaful cetei, călușarii se adună într-un loc tainic, în ajunul Rusaliilor, cu mâinile pe steag; ei jură să păzească rânduielile și obiceiurile grupului, să se aibă ca frații, să fie caști în următoarele nouă sau douăsprezece ori paisprezece zile, să nu vorbească nimănui despre cee ce văd sau aud, să se supună vătafului. Când jură, călușarii cer ocrotirea Împărătesei Zânelor, Irodiada, își ridică ciomegele în aer, apoi se lovesc unul de altul. Ei jură să păstreze tăcerea de teamă ca nu cumva ielele să abată boala asupra lor.
După jurământ și până la împrăștierea rituală a grupului, călușarii rămân tot timpul împreună. Atributul central și specific al călușarilor este îndemânarea lor de dansatori-acrobați, în special apritudinea lor de a da iluzia că zboară prin aer. Este evident că salturile, săriturile, avânturile și gambadele călușarilor evocă galopul calului și, în același timp, zborul și dansul zânelor. Cei despre care se crede că au „fost luați de zâne” încep să sară și să scoată strigăte ascuțite, asemeni călușarilor, de parcă n-ar atinge pământul. Legăturile dintre călușari și zâne sânt ambivalente și stranii: dansatorii cer și se bucură de ocrotirea Irodiadei, neocolind însă pericolul de a deveni victime ale cortegiului eid e zâne. Ei imită zborul zânelor, dar exaltă totodată solidaritatea lor cu calul, simbol masculin și prin excelență „eroic”.
Aceste raporturi ambigue se manifestă, de asemenea, în ceea ce fac și în modul de a fi al călușarilor. Timp de vreo cinsprezece zile, însoțiți de vreo doi-trei lăutari cântând la vioară, ei merg prin sate și cătune, jucând, cântând și căutând să-i vindce pe cei loviți d iele. Se crede că în această perioadă, adică din a treia săptămână după Paști până la duminica Rusaliilor, zânele zboară, caută și joacă, mai ales noaptea. Oamenii cred că pot auzi zurgălăii, clopoțeii, tobele și ale instrumente muzicale, căci zânele au în serviciul lor mulți lăutari, trâmbițași și chiar stegar. Paza cea mai bună împotriva zânelor sânt usturoiul și pelinul, adică acele ierburi de leac pe care le pun călușarii într-un săculeț în vârful prăjinii stegaului lor. De altfel, ei mestecă mai tot timpul usturoi.
Domnitorul Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, spune că acești călușari „vorbesc cu glasuri femeiești și îți acoperă fața cu o pânză de in ca să nu fie recunoscuți. Ei știu mai bine căp de o sută de dansuri diferite, unele atât de extraordinare, încât dansatorii aproape că nu ating pământul., „de parcă ar zbura!; Călușarii dorm numai în biserică tocmai ca să nu fie chinuiți de zâne.
Călușarii vindecă bolnavul cu ierburi de leac, i se scuipă usturoi în față; se sparge o oală cu apă, se taie un pui negru și cu o serie de dansuri, completate de anumite acte rituale. În unele regiuni, bolnavul este scos afară din sat, sub un copac, și în jurul lui se încinge hora de călușari. În timpul dansului, vătaful atinge cu „steagul” un dansator și acesta cade la pământ. Sincopa, reală sau simulată, durează de la trei până la cinci minute. În clipa prăbușirii călușarului la pământ, bolnavul trebuie să se ridice și să o ia la fugă, în orice caz, doi călușari îl iau de mâini și fug cu el cât mai repede cu putință. Intenția terapeutică a sincopei călușarului e evidentă; boala părăsește bolnavul și pătrunde în călușar, care moare pe loc, dar revine după aceea la viață, căci este inițiat.
Între dansuri, precum și la sfârșitul ceremoniei au loc o serie de scene burlești. Rolul cel mai important în acestea revine „Mutului!. De pildă, călușarii îl ridică în văzduh și apoi îl lasă să cadă brusc la pământ. Considerat mort, Mutul este bocit de întreaga ceată și toți se pregătesc să-l îngroape, nu însă mai înainte de a-l jupui.
Episoadele cele mai comice și cele mai elaborate sunt jucate în ultima zi, când grupul se reîntoarce în sat. Patru călușari personifică, la modul grotesc, anumite personaje cunoscute: Popa, Turcul (sau Cazacul), Doctorul și Femeia. Fiecare încearcă să facă dragoste cu Femeia, și pantomima e de multe ori destul de licențioasă, „Mutul” înzestrat cu un falus din lemn, provoacă râsul tuturor cu gesturile sale grotești și excentrice. În cele din urmă, unul dintre actori” e omorât și înviat, iar Femeia rămâne însărcinată.
Oricare ar fi originea lui, călușul, în formele sale atestate în ultimele secole, e cunoscut numai în România și poate fi considerat o creație a culturii populare românești.
Fiind tot în vacanța de Crăciun, am primit o adresă să mă prezint la Călan spre a primi unele îndrumări pentru trimestrul doi.
Eram numai câțiva dascăli noi și mai puțini directori de Cămine culturale.
Am stat vreo trei zile, mai mult degeaba, dar completând adresa după buletin și locul unde eram dascăl. Mi-am dat seama că ne căutau pe toți cei care nu făcusem armata, ca să ne oblige să ne ia în armată. Când am sosit la Grid, gazda mi-a spus că a venit unul și s-a interesat dacă am făcut armata. Venise unul și a întrebat dacă n-am făcut armata. Dar și gazda și ceilalți consăteni țineau la mine și l-au rugat să mă amâne cu armata că rămân copiii fără un dascăl până la vară.
Ursitoarele parcă au ținut cu mine căci subofițerul care s-a interesat de mine era un consătean din comuna Peștișani, student la Facultatea de Drept, la Cluj, la fără frecvență. Nu mi-a spus niciodată că el a fost binefăcătorul meu. Am aflat însă când a devenit secretar la Primăria din comuna Peștișani, căsătorindu-se cu Titilușa de la mine din Drăgoiești, una din fetele care fusese colegă cu mine șa Școala din sat și apoi în clasele V-VII, la Școala elementară din comuna Peștișani.
Armata am amânat-o și astfel m-am prezentat la examenul de intrare la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, reușind la Facultatea de Istorie și Filosofie, Secția Pedagogie, secundar Limba și literatura română.
La ceastă facultate mi-au deschis ochii spre știință Domnul profesor Dr. Vasile Panelcu, care făcuse facultatea la Paris și Domnul Profesor Dr. Ștefan Bârsănescu, absolvent de facultate în Germania. Și alți profesori renumiți de pe meleagurile Moldovei și pe I.D. Lăudat, care ne preda Metodica predării limbii și literaturii române din clasa întâia.
Domnul Profesor I.D. Lăudat fusese Prorector la Universitate, dar pentru că niște studenți se ridicaseră împotriva Universității odată cu cei din Ungaria, ca să nu fie dat afară, a rămas lector la catedra Metodica predării limbii și literaturii române. Domnia sa era din Târgu Cărbunești și tare mult ținea la mine.
La Sfârșitul facultății, când m-am prezentat la București la repartizarea în învățământ, s-a rugat foarte mult de Președintele Comisiei de repartizare pe țară ca să fiu numit asistent la Facultatea de filologie din Craiova. Dar Președintele Comisiei, fiind de la Cluj, ținea locul pentru o studentă, viitoare absolventă de la Cluj. Am luat repartiție ministerială la Liceul militar din Breaza, dar cum nu aveam orele toate de psihologie, mi-au dat în completare Educația fizică, mie care nu făcusem sport niciodată.
Primeam pe lună 950 de lei, iar o camerăî în Breaza costa 1000 de lei. Am luat negație și am ajuns la C.F.R., la Laboratorul de psihologie din Simeria, aparținând de C.F. Deva, dar examinările psihologice pentry personalul C.F.R. se Făceau la Timișoara.
Primisem ca locuință un apartament cu trei camere în Deva, împreună cu un coleg și două camere în podul Spitalului C.F.R. din Timișoara. Aveam permise C.F.R., clasa a I-a, 24 și eu și soția, care era încă studentă la Iași, la facultatea de Chimie industrială. Filoftia Bojincă, pe numele de fată, venea cu permise sau în delegație de la Iași la Timișoara, prin bunăvoința șefului de Laborator din Iași și niciodată nu se plătea. Serveam masa la Cantina C.F. Timișoara, 8 lei prânzul și dimineața și seara mă descurcam.
Și cum C.F.R. avea nevoie de angajați noi, se căutau oameni pentru frânari, acari și impiegați de mișcare. Pe lângă examenul psihologic, aceștia dădeau examen la matematică și limba și literatura română, pentru care eram tot noi profesori plătiți cu alți bani.
Astfel, pe lângă 1.100 de lei salariul ca psiholog, mai încasam pe lună și încă cel puțin 500 de lei. Dar soția a terminat facultatea și era gravidă cu al doilea copil și căutam serviciu pentru ea. La Onești, unde se afla Grupul Industrial Petrochimic Borzești, era un Director de Personal care voia să aibă un psiholog le cei 11.000 de angajați.
Aflândde situația mea, îmi dă telefon și-mi spune că la el ingineri chimiști are destui, numai că are nevoie de un psiholog.
Și așa am ajuns psigolog la GrupulIndustrial Norzești, cu cele două combinate, cel chimic și cel de cauciuc, în plus cu Rafinăria de benzină.
De aici am plecat la București, la Ministerul de Interne, la 15 septembrie 1973.
ION CĂPRUCIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here