Povestea aceasta mi-a spus-o un prieten de la mine din sat, un prieten pe care niciodată nu l-am uitat şi nici el pe mine, seara la lumina lămpii cu un pahar de vin pe masă, până când adormeam frumos unul cu capul pe umărul celuilalt.
Pe vremea aceea nu fusese tradus încă Platon şi noi visam să învăţăm greceşte.
Ca vărul meu, mi-a spus prietenul, îl ştii, desigur, îl ştiam şi eu, de aceea mi-am permis să scriu această poveste la persoana a I-a. Cred că eram în clasa a IV-a, învăţătorul era de la noi din sat. Venise după ce vreo cinci ani predase pe undeva prin Ardeal, despre care eu am aflat după 15 ani când am ajuns şi eu dascăl în acelaşi sat. Un sat cu 101 de familii, de la Călan peste Strei numai cu o maşină de teren dacă puteai să ajungi sau cu căruţa şi desigur cel mai sigur era cu picioarele la spinare.
Mă pusese, nu ştiu. Îl din mărăcini sau cel din Stele să amân armata vreo cinci ani, pe atunci cine nu făcea armata nu era băiat de însurat şi nici o mamă nu-l lua în samă, ei dar cu fetele era o altă poveste.
Că orice bărbat ştie că totul depinde în căsătorie de partea frumoasă, bărbatul pe oriunde ar fi e totuşi o jucărie.
Şi mă aşteptam din zi în zi să mă ia la armată, ba ne mai şi promisese Comisarul Şef la ultima vizită medicală din anul ce trecuse, bă pe voi ăştia ca bradul, care vă daţi după corcoduş la Marină cu voi că pe toţi v-am văzut cum treceţi Jiul înot, patru ani ca mutul o să faceţi dacă nu la Diribau, adică la muncă, se lucra atunci la Canalul Dunăre-Marea Neagră cu condamnaţi politic şi cu soldaţii care nu voiau să facă armata, moartea venind şi de pe mal şi de pe apă.
Eu aveam un văr primar pe atunci la Hunedoara, avea un bufet unde toată lumea, moldoveni cu duiumul, olteni unul la trei deşte şi tot felul e alte lulele, scuipa pe jos. Se mâncau mici, se bea bere la butoi, dar mai ales vin care de multe ori avea şi peşte în el. Şi verişorul meu o ducea bine.
Absolvise cu brio Şcoala Normală din Târgu-Jiu, despre care se dusese vestea în toată ţara că dă atâtea genii împotrivă. Comuniştii au şi desfiinţat-o în 1954.
Dar n-apucase să dea examenul de stat, fiind prins în Cancelarie de un profesor comunist când era de serviciu pe şcoală ascultând Vocea Americii cu pătura în cap. Vin americanii, l-a întrebat profesorul, vin ar fi zis elevul. Şi a fost dat afară din toate şcolile din ţară, cu toate notele lui cele mai bune din şcoală la toate cărţile ce se învăţau pe atunci.
Dar el tot nu s-a predat. S-a înscris la Liceu la fără frecvenţă şi într-un an de zile a trecut şi Bacalaureatul cu note maxime, bineînţeles schimbându-şi numele după cel al mamei.
Apoi, a fost luat în armată, la Marină desigur, pentru că o tot amânase.
La Marină încă mai erau ofiţerii care luptaseră împotriva lui Stalin şi care cu mâna pe trăgaci i-ar fi arătat lui cine sunt ei.
Vărul meu a fost ales să-şi facă specializarea în Rusia, dar el a refuzat spunând că ar merge cu dragă inimă în Franţa. De fapt, toţi care scăpaseră cu submarinul pe care încă îl mai avea Marina Română de după război puseseră la cale trecerea dincolo, dar au fost prinşi chiar pe linia de frontieră cu turcii.
Ce proces, ce apărare, la moarte cu căpeteniile şi el 10 ani la Gherla, unde mai erau şi alţii ca el, cu lanţuri la picioare nu cumva să zboare îngerii din ei.
Dar Dumnezeu l-a ajutat.
A venit acasă. Se cam legăna poteca cu el pe la Arcani, dar când a ajuns în Dealul Bătrân a luat o gură de iarbă verde, verde mai era doar iarba pe atunci, şi întremându-se a sosit acasă la mama lui şi prima dragoste care de dragul lui nu se măritase.
Şi s-a apucat de comerţ. Vindea după anotimp ce era prin livadă, de la căpşuni la cireşe, vişine, mere, gutui şi nuci, vin şi ţuică. Vindea în pieţe pe sub haină şi încă îi mergea bine. Ţuica o vindea la cinzeacă. Umplea două camere de bicicletă pe care le ţinea după gât şi umbla prin piaţă întrebând, o ţuică?, şi dacă unul zicea cât, îi umplea măsura de o sută, un leu doar, şi când venea trogloditul de miliţian nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu-i mirosea.
Într-o zi şi-a luat copiii şi nevasta şi a plecat la Hunedoara, că doar e colea şi-a zis şi cu una cu alta a băgat-o pe nevastă-sa şefă de bodegă şi el pe lângă ea cu aprovizionarea. Şi, Doamne, parcă era făcut pentru comerţ.
Venind pe acasă într-o zi de Paşti şi văzându-mă gata să dau apă la broaşte mă întreabă, ei ce-i vere, nu ai reuşit la facultate, bă tu crezi, mi-a zis în derâdere, că orice coadă de câine poate să ajungă sită de mătase, uite bă dacă vrei să scapi de armată, vino la mine la Hunedoara, te fac şef de bar cu 500 de lei pe săptămână, başca mâncarea şi odaia, că băutura e pe mâinile matale.
Cum nu aveam altă alegere am plecat cu el. Am stat o săptămână în bar şi în prima duminică m-am întâlnit cu un prieten şi el fugit în Hunedoara să nu facă armata.
Dintr-una din alta aflu că el este învăţător într-un sat prăpădit printre pădureni pe undeva pe Cerna în sus, unde nu te află nici dracul. Şi tu îmi zice, şef de bar, ruşine că erai primul la Istorie, Română şi Filozofie. Păi ce să fac, îi zic eu, cum ce, îmi zice el, vino cu mine la Inspectorul şef, care-i din satul tăi.
Îi spun lui Vărul, el, Inspectorul Şef este de la noi din sat, dar cine crezi tu că-şi dă copiii pe mâinile tale, haide să urcăm, să nu zici că sunt vărul tău cel rău. În paranteză, trebuie să spun că Vărul meu fusese coleg de bancă în Şcoala Normală din Târgu-Jiu opt ani cu Domnul Inspector Şef.
Luni mă îmbrac în ce aveam eu mai frumos şi plecăm la Deva, a acolo era Inspectoratul şcolar, Deva fiind capitală de judeţ.
Ajungem la secretară, sărut mâna îi spune vărul meu, eu sărut mâna, Şeful vă aşteaptă, luăm loc, dar nu înainte de a se îmbrăţişa amândoi şi vărul îi spune toată tărăşenia, subliniind că vreau să scap de armată.
Am un post, zice Inspectorul Şef, dar să nu mă faci de ruşine, că e atât de departe de lume că uiţi şi cum îl cheamă. Asta îmi trebuia, asta mi-am găsit, mi-am zis în mine şi a doua zi am plecat cu o maşină de teren de la Hunedoara în satul unde primisem numirea în plic.
Cum am ajuns la Şcoală, directorul m-a primit bucuros că era singur la patru clase şi m-a şi numit dându-mi clasa a II-a şi a IV-a. A întâia şi a III-a sunt mai grele, mi-a zis şi trebuie să ai diplomă de învăţător, pe cât e posibil. De toţi în amândouă clasele erau 14 copii, şase în clasa a II-a şi opt într-a patra. Toţi copii cuminţi de Capra cu trei iezi sau de Amintirile din copilărie sau din dictările când puneam singur nota sau de cumpărăturile pe care le făceam din cartea de aritmetică.
Şi satul era mic. În vacanţa de iarnă, când au venit băieţii şi fetele de pe la alte şcoli i-am cunoscut pe toţi depănându-le amintirile şi cum e la examen la facultate.
Şi printre toţi era o fată care voia să dea tot la filosofie dar la Cluj, pentru că spunea ea e mai aproape şi mai are şi o mătuşă acolo, Eleonora, mătuşă care venise şi ea în vacanţă la un frate al ei din sat.
Eu după domnişoara, Minodora o chema, ea după mine, nici n-am simţit Cum a trecut vacanţa, şi într-o zi, „Radu a chemat-o”, lăsându-mă doar cu adusa, semn că-mi aşteaptă scrisorile, dar mult m-am minunat că adresa era pe numele altei fete din oraş, într-o casă particulară şi nu la internat.
Şi eu care-i scriam în fiecare zi, ce fac copiii, ce învaţă, ce le place, cum mergeam pe câmp să culegem, flori că au dat ghioceii şi câmpul e plin de viorele şi cântă cucul şi pupăza şi turturelele două stăteau într-un cuib, chiar într-un plop din faţa şcolii. Şi ea îmi răspundea că învaţă pentru Bacalaureat şi îi e frică, îi bate inima, dar aşteaptă în fiecare zi scrisoarea de la mine, pe care o aşteaptă şi ea şi prietena ei şi o citesc amândouă cu sufletul la gură.
Zilele au urmat ca într-o nuvelă de dragoste până a venit vacanţa mare cu ea pe un cal alb şi plină de dragoste, dar şi mulţumită de ea ca un soldat care se întoarce de la Mărăşeşti cu crucea pe piept de brav ofiţer.
Am stat toată vacanţa acolo în sat de frică să nu mă ia în armată, aveam puţini bani, dar după socoteala mea îmi ajungeau pentru examen, dar mereu stăteam în cumpănă să mă duc la Iaşi sau la Cluj, oraşul pe care nu-l văzusem niciodată până atunci, Şi ea îi scria mereu prietenei ei că o să ne întâlnim la Cluj şi mereu îi răspundea prietena ei că în fiecare duminică dă câte un acatist pentru noi trei să reuşim la examen.
Între timp, Mătuşa Eleonora a fost mutată cu soţul care era ofiţer la Braşov. Şi pe noi cui ne laşi mătuşă, ar fi zis Minodora, aşa e viaţa draga mea, eu însă îşi urez baftă şi de mine parcă uzitase.
Dar Minodora nu şi nu, Clujul ne cheamă.
M-am dus la vărul, i-am povestit totul şi el dându-mi o mie de lei, erau două salarii de învăţător pe vremea aceia, un geamantan, şi îmbrăcându-mă de la chiloţi până la cravată, baftă mi-a zis.
Drumul Clujului era lung ca şi al Gorjului, dar cu dorul după mine am ajuns repede şi prietena ei ne aştepta, eu mergând la Căminul Studenţesc şi ea la gazdă în oraş, aproape de prietena ei.
Examenul l-am luat cu brio şi noi şi prietena ei.
Îmi amintesc ce fericit am fost când am dat telegramă acasă să-i spun lui Tata, tată am luat examenul, du-te la Comisarul şef şi spune-i că s-a ars Ordinul de chemare. Moşule, i-ar fi zis Comisarul şef, ce ac de cojocul lui era pregătit, dar dacă a reuşit să-i fie de bine. La facultate lucrurile se limpezeau încet, încet, îmi plăcea să citesc şi să ascult cursurile, făcusem bătătură la degete de când scriam.
Şi Luiza s-a măritat tot cu un coleg de la medicină. Invitaţi de onoare fiind eu şi Minodora. Atunci am aflat pentru prima dată că erau evrei. Şi societatea evreiască a pus mână de la mână, tineri şi bătrâni şi i-.au cumpărat un apartament cu două camere cu tot ce trebuie la o casă de oameni.
Şi atunci m-am întrebat, oare de la cine luaseră evreii acest obicei, de la satul meu natal din Gorj unde când se căsătoreau doi tineri, întreg satul puneau mână de la mână şi le făceau însurăţeilor o casă cu pridvor, două odăi, (odaia de stat şi odaia bună) şi o cuhnie, casele fiind toate la fel pe atunci sau satul meu a luat acest obicei de la evrei.
Peste un an, Mătuşa Eleonora a plecat cu bărbat cu tot şi cu părinţii Luizei în Israel, Israel fiind dispus să le acorde multe înlesniri celor care se întorceau acasă.
Luisa spunea că pleacă cei deştepţi ea o aşa de proastă că nici bancurile nu le înţelege, dar limba ei idiş. Şi bărbatu-su, mă uit şi acum şi-l văd cum se uita la ea pe sub sprâncene, lasă să termin eu medicina şi-mi părea rău că o să rămânem numai eu şi cu Minodora pe lumea aceasta a Clujului.
Dar într-o zi m-am hotărât. Draga mea, ne căsătorim, uite verighetele, aur autentic, luasem banii leu cu leu pe nişte lecţii particulare de aritmetică la un copil de popă.
Zis şi făcut, am anunţat-o pe Luisa, că ne trebuia un martor şi noi trei, eu îmbrăcat în costumul negru cu care mergeam la examene negreşit şi cu cravată şi ele amândouă cu ceea ce aveau mai bun.
După ceremonie, nu-mi amintesc cine, noi sau Luisa, am împărţit bomboanele cu ciocolată. Dar Luisa, pe drum, când am ajuns la apartamentul ei, totdeauna drumul nostru prin Cluj trecea pe la apartamentul ei, a scos cheia din geantă şi ne-a spus. Dragii mei, pentru că nu aveţi unde dormi, că n-o să dormiţi şi în primele zile ale căsătoriei unul într-un cămin şi celălalt în altul, primiţi pentru o săptămână cheile de la apartamentul nostru, aveţi acolo tot ce vă trebuie şi fiţi siguri că nimeni n-o să vă tulbure dragostea. I-am scris vărului şi vărul mi-a trimis o mie de lei, bursă aveam, mâncam la cantină şi când draga mea nu venea la cină îi luam felul doi într-o farfurie de la cantină că şi azi mai am ca amintire şase farfurii care mi-amintesc de viaţa aceea frumoasă chiar dacă săracă, dar pe atunci putându-ne să ne plimbăm mereu prin împrejurimile Clujului fără să uităm de Grădina Botanică, singura grădină din lumea noastră.
Cât despre Vărul acesta, s-a îmbogăţit peste măsură, cumpărând aur de pe unde îl găsea. Unii vorbeau şi de nişte cosoni de la Sarmisegetuza. Cert este că-i mergea bine. Şi-a căsătorit fiica, singura, tot cu un comerciant cu care a avut doi copii, dar nu după mult timp s-au despărţit din gelozie, ea fiind prea frumoasă şi gineri-su un vânător de fuste. Copiii şi fata au rămas la el, care se lăuda peste tot că are cu ce să-i ţină. Dar el cumpărând mereu aur şi alte nestemate, în zgârcenia lui umbla într-un papuc şi un şoşon şi cu nişte ciorapi de lână într-un cârlig, împletiţi chiar de el.
Dar cum comuniştii umblau după aur cum umblă mâţa după şoareci, când prindeau câte un lăiete îl iertau (asta însemna că nu-i lua aurul) dacă turna şi el încă doi. Şi s-a găsit un ţigan care fiind prins cu galbenii în oiştea de la căruţă l-a turnat şi pe Vărul. L-au luat într-o noapte cu duba şi l-au dus la Miliţie şi dăi şi dăi, l-au făcut frigare, i-au dat la tălpi, l-au udat şi iar l-au omorât şi l-au înviat.
Dar el nu şi nu, de unde aur, nu vedeţi că n-am decât ce-i pe mine?
Şi văzând miliţienii că de la el nu pot scoate nimic s-au dus printre vecini, la prieteni şi până la urmă au ajuns şi la gineri-su despre care se ştia că făcuse puşcărie din cauza lui, că declarase că nu le trimitea pensia alimentară copiilor de când se despărţise de fiică-sa. Şi gineri-su bineînţeles că s-a dus cine putea să nu se ducă la miliţie pe vremea aceia. Şi după câteva schimburi de cuvinte unele mai afectuoase decât altele, ba promiţându-i că-i dau şi lui jumătate din aur, numai să le spună dacă legenda cu băniciorul de aur e adevărată, gineri-su nici una nici două, a declarat: Cine, ăla, moşneagul acela care nu ştie pe ce lume trăieşte, zgârcit ca o baltă fără peşte să aibă aur, nu vedeţi că a ajuns ca vai de el, încălţat într-un şoşon şi un papuc de cauciuc cu doi ciorapi într-un cârlig, fiecare de altă culoare, cine moşul acela zăpăcit să aibă aur, nu vedeţi, uitaţi-vă la nepoţii lui şi la fiică-sa cum a ajuns…
A doua zi, Vărul a ajuns acasă. Ce s-a făcut cu aurul nimeni nu ştie, numai cei doi nepoţi ca şi fiică-sa şi-au cumpărat fiecare câte o casă în oraş de le căuta şi azi Jiul pe la fereşti.
Ion Căpruciu
N.R. Această povestire cu un final, culmea, fericit, de un realism al anilor grei de sub teroarea comunistă face parte din volumul al doilea al unor minunate „Amintiri din Casa Amintirilor”, prin care scriitorul Ion Căpruciu ne dovedeşte că nu este doar un poet baladist cum n-a mai avut Gorjul, dar şi un prozator plin de har (Ion Predoşanu)
