Îmi povestea Moşul iulie, Moşul Ilie e cunoscut ca un cal breaz şi nu numai la el în parohie… Şade peste drum. La vremea lui a fost morar la moara lui Ciocârlie, dar după ce a fost luată la colectiv şi a rămas fără pălărie şi el şi baba, s-a tocmit pândar la vie în Dealul cu Vulturi cel care când eu iubeam o fată, ştie toată lumea care, pe o litră de ţuică dar neapărat de prună, ne lăsa să urcăm amândoi de mână mai sus de Pleşuica şi apoi treaba noastră. Erau mulţi meri şi peri şi nuci pe Dealul cu Vulturi şi toţi se aplecau când eu recitam cu fata „lasă ochii mamă las’ să plângă” însă gura mea era cam nătângă, de abia mâna mea dreaptă dacă se încumeta oleacă s-o cuprindă de după umeri…
Moşul Ilie povestea de dimineaţă, era multă lume în prăvălie, unii după tutun, alţii după sare, după gaz, după otravă de bărzăuni să pui pe rănile de iubire, şi toţi care ştiau să asculte şi să privească, mai ales femeile cu ochii de flori urmăreau povestea…
Era aici, mai la deal de noi o casă, deasupra pridvorului numai flori şi cu o terasă sprijinită de nişte stâlpi de stejar…
Se vedea din drum pe două laturi ale unui dreptunghi deschis spre Sud şi Est şi Vest să cadă soarele din toate părţile pe toate odăile, cu nişte odăi luminoase cu chei fiecare, la una din ele aveam şi eu o cheie pe vremuri, nu ştia nimeni că acea odaie îşi deschide uşa cu numai o orhidee… Dar eu aveam numai optsprezece ani pe atunci şi în odaia aceia o fată era singura care înţelegea regula de trei simplă. Şi mama Reginei, azi pot să-i spun numele Mama Lina, toţi îi spuneau sărut mâna când trecea să ia apă de la fântâna de lângă biserică în două urcioare pe care le purta pline pe umeri în fiecare vineri, îmbrăcată în negru. Mulţi ştiau de ce, dar nimeni nu întreba ce şi cum până într-o zi când Mama Lina la întoarcere cu cele două urcioare pline pe umeri a căzut aşa deodată în drum, din cele două urcioare rămânând doar câţiva stropi de apă bună numai pentru descântec.
Mama Lina a Tănţoanei venea dintr-un neam, al lui Racoveanu, cum urci pe uliţă în sus spre Nord din Coasta Livezii până-n pridvorul Hobiţei, la Vest spre Deleţ, cam o sută de hectare pe Racoviţa pe atunci plină de peşte şi raci că venea din Bistriţa, limpede că se răsturna luna de pe cer în ea în fiecare noapte. Poate celălalt boier, al lui Stării să fi mai avut atâtea moşii prin poienile care îi purtau numele din strămoşi mereu în certuri şi vrăşmăşii, că boier Racoveanu avea avocaţi tocmiţi ca dracul pe comoara Satanei, plină cu aur, care se ducea cu desaga precum colacii de Piţărăi. Nu trecuse anul de când boier Racoveanul îşi măritase trei fete după nişte bărbaţi de ispravă, stăpâni pe secure şi bardă, nu se mira nimeni că boierul stătea pe o grămadă de galbeni, după cum am spus, descoperită în Racova pe propria moşie, iar fiul său se procopsise la Bucureşti, la nu ştiu ce bancă el încasa banii că numele lui era scris pe multe sute de lei pe vremea ceia, iar când venea în sat cu cucoana într-o maşină proprie toate gâştele participau la miting. Ei şi Domnişoara Lina, o fată romantică şi care citise „Alexandria” şi nu numai, unii ziceau că rupea bine franceza cu admiratorii când veneau în vizită, duminică, aştepta cel puţin un funcţionar, un consilier dar nu cu scârţa, scârţa pe hârtie cum erau atâţia pe atunci.
Un vecin, unul înalt şi brunet cu ochii verzi, care stăpâneau coasa şi se îngâna cu privighetorile prin livezi, din neamul boierului lui Stării, se tot oprea la una dintre ferestrele casei dinspre Sud şi pun nea într-o glastră o orhidee, vedea şi el că apa era mereu proaspătă în vasul de argint, se povesteşte că orhideea o aducea un corb tocmit de Petru, că aşa îl chema pe june, tocmit cu ziua, că Petru ştia să vorbească şi cu mâţa şi cu câinele şi cu mierla şi cu cocorii că şi el luase parte la nunta fetei moşului, aceia cu condurii…
Frumoasa Lina cum nu mai putea şi ea de dragoste, tot întrebându-se cine e grădinarul care creşte asemenea flori, era în martie când umblă caii lui SânToader îmbrăcaţi în dulame şi cu coamele în cisme.
Despre povestea aceasta nu se mai vorbeşte nici măcar pe la Schitul Mănăstirii Tismana. Ce se ştie, ce s-a auzit, gura lumii e slobodă, că Domnişoara Lina ar fi fugit în lume cu un funcţionar, un grefier trimis tocmai prin Ardeal, surorile ei cele trei se mai zbat şi azi în nevoi după atâţi Paraschivoi care adună ouă tot anul fie că ninge, fie că-i soare sau plouă. Petre a mai trecut prin sat mult după aceea, dacă n-ai fost la locul potrivit să asculţi ceasul când sună e nevoie să pleci în lume, iar dacă nu eşti singur poartă-ţi cu demnitate numele. De ce mi-a spus şi mie această poveste, Moşul Ilie, oprindu-se din când în când cu înţeles, eu mai rugându-l cu un pahar de vin. Şi totuşi, eu îl cred, fiindcă astăzi, la casa cu pricina mai vine din când în când o femeie frumoasă, probabil frumuseţea lasă urme ca nişte amintiri de rouă, sprijinită într-un baston cu măciulie de argint, iar în urma ei două femei, una blondă ca un răsărit de soare în mai şi alta brunetă cu ochii veri…
Şi tot satul participă la Miting…
Ion Căpruciu
*Fragment din cartea cu acelaşi titlul, în curs de apariţie.
