Bunica s-a dus în lumea celor Drepţi. S-a îmbrăcat frumos şi s-a dus. Mulţumită de ea şi de noi.
Din ce-a avut a luat cu ea „banul” de trecere a Râului şi cam atât.
Povestesc unii că bunica a fost o femeie frumoasă şi eu mi-o amintesc, mirosea a busuioc şi era blondă. Cum aş fi putut eu să ies din cuvântul ei, când tata îi zicea mamă şi ea îi zicea lui numai Costică al meu. Ea l-a învăţat să meargă în picioare, ca de altfel şi pe mine, şi să stea drept în furtună.
A fost o fată săracă. N-a ieşit din cuvântul părinţilor. Când s-a măritat abia dacă plecase de acasă până la poartă.
Avea vreo două pogoane de pământ unde punea porumb şi-n dealul Hobiţei o vie. E adevărat, via era pe rod şi mai avea două livezi cu pruni în Bogdăneşti şi în Dealul Bătrân. Şi un măr dulce, din ăia care se coc de Sân’ Petru în Gruia.
Când m-am făcut şi eu mai mare mă lua cu Dânsa şi-mi arăta. Uite aici, zicea, stătea bunicul tău… În genunchi şi m-a întrebat, după ce m-am săturat mai întâi… Vrei să fii nevasta mea?… Dar a cui, i-am spus eu… Aveam şaptesprezece ani şi el douăzeci. Era un bărbat înalt, aproape brunet şi avea ochii verzi. Ca tatăl tău… Nişte braţe puternice şi glasul limpede. M-a luat în braţe şi de atunci n-am mai fost decât noi amândoi pe lumea aceasta. Casa noastră era pe atunci o singură odaie din bârne făcută de mâna sa, dată cu var cu o uşă şi un geam. Apoi, după nuntă, ne-am făcut odaia bună dinspre drum şi o cuhnie.
Bunicul tău era priceput în dulgherie şi foarte muncitor. Ce făcea el dăinuia veşnic, uite casa cu pridvorul cu flori. Şi cu stâlpii ciopliţi cum nu mulţi ştiau să cioplească pe atunci numai din bardă.
Eu n-am ieşit niciodată în lume fără el. Când mi-am pus cârpa de borangic am pus-o doar pentru el. Împreună am avut doi copii, pe tatăl tău şi pe Cătălina. Şi bunicul tău a plecat la război. A plecat el şi toţi ceilalţi bărbaţi din sat. Că veniseră nemţii şi voiau să treacă Jiul.
La Mărăşeşti, am auzit că ar fi rămas, Dragul meu, dacă ai să poţi, când vei fi mare, să te duci să-l cauţi, că am auzit că acolo în Mausoleu e şi numele lui printre soldaţi. Eu n-am mai apucat să ajung cu toate că mulţi mi-au promis mie şi celorlalte văduve de război că ne vor duce să vedem unde se află bărbaţii noştri din Brădiceni. Ei ne-au promis multe. Şi pământ în luncă, dar l-au luat alţii care nici măcar n-au ştiut cum se pune baioneta la puşcă.
Eu am primit o carte poştală de la Rege, prin care mi se anunţa că bărbatul meu şi-a dat viaţa pentru ţară.
Nouă ani trăisem împreună… Şi cu cei doi copii am rămas. Costică avea 7 ani şi Cătălina cinci. Şi eu eram singură. Singură şi cu doi copii. Şi ca mine mai erau şi alte văduve în sat. Noi văduvele ne susţineam şi ne îmbărbătam.
E adevărat, mi-au dat o pensie de văduvă de război şi copiii mei se bucurau de nişte drepturi. Puteau să meargă la şcoală pe cheltuiala statului, să călătorească şi cu trenul, aveau bilete prin toată ţara şi să sufere.
Mie îmi căzuse gardul şi poarta abia dacă mai putea să se ţină legată cu sfoară. Nu aveam de nici unele şi pe deasupra fonceriul, venea 1 iulie şi eu lucram pe împrumut.
La 10 ani, tatăl tău era un bărbat priceput. Iarna se mai ducea la şcoală, dar învăţătorul vara nu-l lăsa ca pe un bărbat să-mi ţină casa.
Eu aveam pensia. Dar nişte unii, cam hămesiţi, m-a sfătuit s-o pun la bancă în acţiuni că ziceau ei au să facă pui banii la bancă şi eu doream să-mi acopăr casa, că zbura ştirica dintr-o parte în alta, să mai fac o odaie că eram acum mai mulţi, tatăl tău era vrednic, pe ce punea mâna creştea ca iarba pe câmp când o uzi. Puneam banii în fiecare lună la bancă. Pensia mea de văduvă de război, în speranţa că voi căpăta un împrumut.
Când ziceam şi noi că ne-am mai îmbobocit, tatăl tău se însurase cu o femeie de treabă, fiica unei văduve ca şi mine.
Dar a venit războiul. Normal, pe Costică al meu nu trebuia să-l ia la război fiind orfan, dar legile erau ca şi azi doar pentru unii. Noroc că Dumnezeu mi-a auzit rugăciunile şi mi l-a adus acasă, chiar dacă numai în cămaşă şi izmene, parcă-l văd şi acum coborând pe coasta de la Biserică. Lumina ochilor mei a apărut. N-am mai ştiut de secetă. Aveam cincizeci de ani şi treizeci de văduvă, dar mi-a venit să cânt. Nu mai cântasem de când îmi plecase bărbatul la război, Speram că va fi alt început.
Dar au venit comuniştii. Mi-au luat mai întâi pensia de văduvă de război. Mi-au dat în schimb o cartelă pe care primeam, contra cost desigur, vreo trei metri de pânză „America”, niscaiva batiste, şi se chema că sunt văduvă de război, dar nici un leu că aveam pe fiul, Costică al meu, care să mă întreţină.
Costică al meu, de ce să mint, avea car cu boi şi muncea într-o zi cât alţii în trei.
Butea cea plină de ţuică, o mie de kile, vinul curgea toamna pe râu şi slavă Domnului beţivanii erau şi atunci.
Însă într-o zi comuniştii ne-au luat şi ce ne mai rămăsese, boii şi carul, oile şi vaca de lapte, pământul şi ne-au băgat să lucrăm la colectiv.
Şi livada de pruni din Dealul Hobiţei şi via din Gruia şi cea din Dealul Bătrân şi mărul dulce din Bogdăneşti.
Şi, totuşi, bunica nu a rămas singură. Tatăl meu lucra cu boii şi carul la colectiv şi noi, copiii, creşteam pe lângă casă, eu sora mea şi verişoara că sora lui tata plecase în lume şi a lăsat fiica să aibă grijă bunica de ea.
Şi bunica, totuşi, a îmbătrânit frumos. Şi eu am plecat la oraş, iar vara când veneam în vacanţă bunica stătea la poartă, treceau carele cu mere din Bogdăneşti şi bunica mă ruga, Ioane du-te şi ea şi tu mere din Mărul nostru cel dulce de la Bogdăneşti. Să-mi mai îndulcesc şi eu gura.
ION CĂPRUCIU
