Mama Marghioala – o femeie iertată de Dumnezeu. La peste 90 de ani ai săi, văzuse şi auzise până când au lăsat-o mai întâi urechea stângă, apoi cea dreaptă şi ochii, pe rând, dar ea pentru că avea atâtea amintiri ştia să-şi potrivească fiecare cuvânt după cum numai Pithia de pe alte tărâmuri.
Ea era singura din sat care tămâia morţii, din zori de zi, în cele patruzeci de zile, cum e datina, pentru iertarea păcatelor.
Mergea în fiecare dimineaţă cu un ciob în care ardea tămâie peste care şoptea numele celui trecut în lumea drepţilor. Mergea, abia mergea, mereu ascunzându-se de cei în viaţă; povestea spune că unul, un tânăr care a iubit-o toată viaţa şi ea nu l-a vrut s-a ascuns într-un mormânt şi ea când a venit să tămâieze el s-a ridicat cu tot pământul de pe el şi acolo a iubit-o nouă nopţi la rând, m-ai otrăvit ar fi zis ea, cu toate că şi ei, spun gurile rele, i-ar fi plăcut.
De atunci, Mama Marghioala se ascundea de cei în viaţă după un toiag despre care cei de după ea spuneau că a înverzit, după moartea ei, într-un stejar sus la Schit, ei da, bâiguieli, cert este că multe fete s-au măritat după ce Mama Marghioala le arătase bărbatul cel mai nimerit pentru ele.
Astfel de Pithii trăiau în satul nostru pe când aş fi putut să fiu şi eu preot. Pe câte fete am iubit şi eu, ca orice tânăr, s-ar fi găsit una care să-mi fie Preoteasă.
Dacă l-aş fi rugat pe unchiul meu Eugenie, care în viaţa lui a fost la Bucureşti şi s-a întors numai pe jos, de frică să nu cadă podul peste Olt de câţi galbeni avea în buzunar, să-l fi rugat, repet, să-l roage pe nepotul său, om cu carte şi cu mare har, să lămurească pe alţii de cei care erau în urma sa, că nu vin din numele strămoşilor, ai mei şi ai lui şi sunt singurul care poate să povestească ce şi cum.
Şi poate s-ar fi găsit şi pentru mine un Schit, peste Bistriţa, unde un călugăr numai piele şi os să fii albit în spusele Tatălui nostru, în orele dintre două bătăi de clopot cultivând roşii şi sfeclă, ceapă şi salată sau adunând urzici din martie până în aprilie, înainte cu o săptămână de Paşte, când se mărită mai înaintea tuturor fetişcanelor cu vino încoa frumoasă ca să te mărit.
Şi poate călugăr fiind m-ar fi tocmit oamenii satului în care m-am născut, să nu-mi pierd numele stând degeaba, să le scriu Cronica de când sunt şi încă mai rămân pe acest Pământ, spre aducere aminte.
Un leu pagina dacă le-aş fi cerut şi o bucată de pâine, ce-i trebuie unui om mai mult, că apă – sunt izvoare destule – numai să fii săpat la câţiva centimetri sub mine şi ar fi pornit râurile toate.
Dar eu m-am apucat să scriu fără tocmeală, cu toate că ştiam că sunt mulţi care scriu cu mult mai înainte de a şti să citească.
Şi-au adunat toate scrierile începând cu litera A, mică sau mare, într-o bibliotecă din Palatul de gheaţă, unde şi eu umblu astăzi, din ce în ce mai rar, fiindu-mi frică de toate întâmplările care stau să se povestească de mi se face părul măciucă şi îngheaţă până şi mămăliga în zălar.
Ca şi Mama Marghioala, care de deasupra noastră le ştie pe toate şi care mi le-a spus şi mie, rămânând ca eu să le desluşesc şi să vă povestesc tuturor că prea îmi place de voi aşa cum veniţi din cei care cântă din fluier, în casa mea unde stau de câteva milenii şi mă mir şi mă tot întreb ca şi aceasta care urmează.
Într-o dimineaţă, mama mea să fie iertată, trezindu-se să mulgă vaca pentru laptele de fiert copiilor să fie cald când se trezeau din vis, a găsit cuhnia spartă şi toate împrăştiate, boabe de porumb, grâu, racii şi melcii cu casele în spinare.
Hai repede la Mama Marghioala şi-a zis mama, să scăpăm de Satana. Aşa şi aşa a început mama, Mama Marghioala sta pe o bulboană unde se vedea răsărind soarele şi asculta; Doamna mea, îi spune ea mamei, cu ce ai venit să mă plăteşti din alea ale casei, mama ştiindu-i obiceiul luase opregile şi o cămaşă de când fusese mireasă.
Ei, aşa da, ar mai fi spus Marghioala, e un bărbat înalt, brunet şi cu mustaţă de pandur, are un frate tot ca el, dar mai scund, amândoi cu cai şi căruţe se duc cu vărul mereu cu căruţa cu coviltir dincolo de Craiova, până la Dunăre.
Mâine dimineaţă o să vină iar să ducă varul cu căruţele, trec pe la tine pe la poartă.
Tu, cu căldarea de lapte fiert chiar atunci s-o verşi pe pod de-a latul, să nu rămână nici o piatră uscată şi să aştepţi, să nu te dai la o parte din poartă.
Mama vine acasă, caută oala de fier în care mulgea vaca şi ia-o de unde nu e, a da, i-ar fi zis baba Marghioala că hoţii i-au luat şi ceva de fier.
Astfel mama, în ziua următoare, sub un pretext că vaca a dat cu picioarele când a muls-o, lăsându-ne în ziua aceea pe noi copiii muritori de foame, a vărsat laptele pe pod.
Două căruţe treceau tocmai atunci pe pod, fiecare încărcată cu var şi ca din senin un trăznet a căzut pe coviltirul fiecăreia şi până să ajungă la râul Bâlta, o ploaie de curgeau streşinile şiroaie le-a dat foc la var, că era să moară oamenii şi caii dacă nu le aruncau de pe Podul mare în Bâlta.
Noi, copiii, cum am văzut asemenea minune, ne-am şi dus să prindem peştele.
Şi de atunci şi chiar şi astăzi când mi-e foame mergem la râul Bâlta şi prindem clean, ştiucă sau ţipari pentru masa de prânz.
Şi numai privind uneori, zău că nu ne mai e foame.
Ion Căpruciu
P.S. Această povestire face parte din volumul al doilea, aflat în pregătire, al “Amintitilor din Casa Amintitilor” şi mi-a mers la suflet. Ea se înscrie în linia realismului magic sud-american şi ne vine în memorie celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez, “Un veac de singurătate”. La scară mai mică, iar localitatea Brădiceni, din comuna Peştişani, judeţul Gorj, are pe undeva asemănări cu Macondo, localitatea unde este plasată acţiune întregului roman marquesian. Desigur, Macondo a dispărut până la finele romanului. Şi Brădiceniul a fost târg, reşedinţă de Plasă, comună până-n 1968 şi pare, precum multe aşezări româneşti, în pierdere de vigoare şi locuitori. La Brădiceni apăreau, între cele două războaie mondiale şi poate chiar mai înainte, reviste literare, una fiind chiar umoristică – Ţepoiul. O cronică romanţată, de un realism magic poate fi creaţia poetului şi prozatorului Ion Căpruciu inspirit botezată “Amintiri din Casa Amintirilor”(Ion Predoşanu)
