Amintiri din Casa Aminitirilor(II) – Moş Gheorghe, bunicul

244

L-am cunoscut pe Moşul Gheorghe. Printre arţari era cel mai înalt dintre stejari şi pe mine, un nepot, mă iubea mult că-i mai dăduse Dumnezeu încă vreo trei nepoate, dar ele muieri, aşa le spunea, pe când  eu cruce de bărbat, de aia cred că mă lua pe genunchi şi-mi citea Alexandria, aproape că o ştia pe de rost.
A fost în sat cel mai mare bogat, avea moşie în Urlani, pe timpul marelui Urlan, care a fost în armata lui Tudor, primul Pandur, şi în Răchiţi vreo 10 hectare unde s-au luptat cu turcii strămoşii lui şi ai mei ziua în amiaza mare, cu săbii şi secure, avea o bardă pe care o păstra lângă icoana Sfântului Gheorghe, ăsta-i sânge de turc îmi spunea când mi-o arăta, numai vorbesc de Ploştina. Mama Maria îmi aminteşte în poveştile ei că acolo făcea focul în ziua de Crăciun, la care fierbea sarmale şi varză cu sângioi şi oamenii erau mai buni ca acum, că fiecare avea locul lui sub soare şi când apărea Luceafărul despre ziuă şi până se culca Luceafărul dinspre seară, nu ca acum.
Moşul Gheorghe a avut, cu Mama Maria, o fecioară adusă în faţa popii la altar, trei fete aşa de frumoase că se apleca şoseaua pe drum când ieşeau la plimbare.
Şi le-a măritat, moara întotdeauna să dea uium, zicea, pe Bâlta cea mare, după cum le-a dat Moşul Gheorghe drepturi în munte şi averi la fiecare.
Şi el s-a aşezat ca un turc pe comoară, avea 70 de ani, şi cânta deseori din fluier, ai auzit nepoate de ciobanul care şi-a pierdut oile, tu ai grijă să nu fii vreunul ca el. Îi plăcea să cânte privind-o pe bunica ţesând macate, el făcându-i, pe sucală, ţevi pentru băteală.
Eu, dar bătrâneţea mai aduce şi nevoi…
După ce a murit bunica, Mama Maria, a plâns ca un copil de parcă amintirile erau tot aşa de multe ca şi lacrimile, uite nepoate ce sărate sunt lacrimile mele, aşa îmi spunea. A luat o fată, una care nu avea nici mamă nici tată, vino dragă să-ţi dau de zestre când te vei mărita, avea 25 de ani şi în sat nu era alta mai frumoasă şi Moşul Gheorghe, spuneţi voi despre el ce credeţi, dar i s-a făcut dor de când avea 20 de ani, ce vreţi sângele curge.
Despre ce-a fost, s-au născut din această căsătorie, a doua, două fete şi un fecior.
Ei, dar acum veniseră alte vremi, Moş Gheorghe era chiabur, îi mai rămăsese via din Dealul Bătrân două hectare de altoi, Răchiţii întregi şi Ploştina, o moară pe Bâlta şi azi de ar mai fi ar duce multora dorul la vale.
Şi cum chiaburii sugeau sângele ţăranilor şi Moş Gheorghe trebuia să recunoască snaga care a supt-o de când trăia pe pământ.
Şi nici în războiul al doilea mondial nu au fost alţii mai săraci ca el, unii care se rugau la Dumnezeu să-i ia la el că poate dincolo o să le fie mai bine.
Şi, totuşi, lui Moş Gheorghe nu-i e ruşine, cu schija lui în picior de la Mărăşeşti, el nu vrea să se înscrie la Colectivă, că moşia îi e dragă şi acum, cum i-a fost de când lumea. Dar dacă te opui, lasă domnule, au venit într-o noapte, o maşină neagră, se scuturau pomii pe Urlani, şi i-au intrat în casă, Duşman al poporului, şi au început să tragă în uşă, în ferestre, ia-ţi bă o traistă, uite pistolul acesta îl ţineai sub podea, numai să ne omori, ia-ţi adio, cei trei copii şi nevasta au început să plângă, noroc că era primăvară, era cald, l-au luat şi nu s-a mai auzit nimic; cum să auzi de o ştirică sau de o cioară.
Când s-a întors, nu mai era cerneală în călimară şi nici nevastă-sa nu avea fuior de tors în furcă. Lumea era toată vai de ea şi viaţa amară şi cotele pe ţărani gata, gata să-i omoare, unii însă mai credeau că dacă taie via or să şi o culeagă.
Moş Gheorghe avea 90 de ani, măi nepoate, nu mai văd să-mi bat coasa, mi-am pierdut ochelarii, Moşule sărut mâna, în mâna mea coasa strălucea, lacrimile lui Moşu curăţind-o de rugină, şi eu dădeam cu ciocănelul în ea parcă voiam să cosească singură.
Doamne, poate aş fi fost şi eu bărbat ca Moşul Gheorghe, dar m-au luat în armată, la Diribau, pe trei ani, unde mai erau şi alţi fii sau nepoţi de chiaburi, la muncă să nu mai sugeţi sângele poporului, aflaseră, pe semne, că Moş Gheorghe îmi dădea lecţii cum să stai verde în faţa oamenilor şi a ta însuţi ca orice stejar din pădurea proprie.
Iată de ce mă închin, astăzi, la Crucea lui Moş Gheorghe, are în cimitirul satului ca şi alţii, un loc, 2 pe 3, şi memoria lui e pusă la boloboc, fie cutremur sau vânt, dar el stă drept, drept ca bradul care-i cântă la cap. A fost odată Moşul Gheorghe, un om cum au fost şi alţii pe la noi.
ION CĂPRUCIU

N.R. Şi această încântătoare poveste – ce cuprinde perioada dinaintea celui de-al doilea război mondial şi de după – este inspirată din realitatea comunităţii din Drăgoieşti, fosta Plasă şi fosta comună Brădiceni. Ea aparţine volumului doi al ciclului “Amintiri din Casa Amintirilor” (Ion Predoşanu)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here