Amintiri…Bunicul

283

Înalt, subţire, cu păr negru şi ondulat, cu mustăcioară neagră, sobru. În cursul săptămânii era ocupat ziua cu casa, cu muncile agricole şi animalele iar noaptea citea până târziu.
Duminica, în straie de sărbătoare, cu bastonul pe mână, lua drumul bisericii unde, din strana sa asculta slujba, după care mai schimba opinii cu Părintele Nicu, preotul satului, bun prieten. În drumul său de la biserică spre casă, trecând pe şosea, femeile care se odihneau pe bănci la poartă privind la trecători se ridicau, în semn de respect faţă de “boier’ Lore”, cum îl numeau oamenii din sat. Acesta era bunicul.
Noi, copii de oraş, veniţi în vacanţă la ţară la bunici, aveam momente de singurătate şi plictiseală. Nu era televizor, nici radio şi nici măcar reţea electrică în sat. Rămânând singure acasă, ne retrăgeam uneori în camera cea mai puţin locuită şi cotrobăiam în sertarele în care era ceva din corespondenţa bunicului: vederi, cărţi poştale primite de la prieteni din ţară şi din străinătate (ne-a fascinat Parisul), dar şi unele pe care bunicul le trimisese părinţilor săi, pe când era la studii la Craiova. Era uimitor pentru un copil să se confrunte cu “piese vechi”, de la începutul veacului. Deci bunicul învăţase, umblase, avea prieteni prin ţară şi pe la Paris, iar acum mergea la prăşit cu oamenii care veneau să muncească cu ziua, se ducea la cositul fânului şi după ce venea de la câmp, printre alte treburi, curăţea sticlele de lampă afumate din seara precedentă, punea gaz în lămpi, îşi pregătea condiţiile pentru lectura de noapte şi pentru ceilalţi din casa, care aveau nevoie de lumină. Ca să ne răsfeţe, ne curăţea uneori nuci să ne scutească pe noi de muncă.
Pe raftul cu cărţi erau aşezate titluri care abia mai târziu aveau să însemne ceva pentru noi.
Bunicul era sobru, dacă zâmbea sau râdea (niciodată în hohote) era pentru noi prilej de a sări de pe un picior pe altul şi a striga să audă toţi ai casei: “a râs bunicu’, a râs bunicu’!…”
Îmi amintesc şi umărul drept, cu o cicatrice mare rămasă “amintire” din primul război mondial, care îi delimita mişcarea braţului şi ne întrebam mereu dacă nu-l doare la cosit. Nu înţelegeam de ce bunicul, care învăţase şi devenise asemenea tatălui său, învăţător, ba mai mult, făcuse şi Şcoala Superioară de Comerţ, alesese să se întoarcă la glie şi să muncească din greu. Fireşte, era legătura cu pământul, cu oamenii printre care trăia şi devotamentul său pentru ei.
Primitor, se bucura teribil când veneau musafiri, casa era mereu deschisă şi îi plăcea să stea de vorbă, să schimbe opinii, să transmită şi să primească informaţii despre ce e prin lume, prin ţară, în tehnică, în ştiinţă, în politică. Îl interesa totul. Era constant cititor al ziarului “România liberă” şi nu-i lipsea nici un numar din “Magazinul istoric”.
În ziua de 8 noiembrie, când erau sărbătoriţi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi era hramul satului, veneau rude şi prieteni din toate părţile. Bunica, mama şi mătuşa munceau zile în şir să pregătească tot ce era necesar pentru un număr necunoscut de participanţi la masă.
O masă bogată, cu feluri multe şi gustoase, făcute cu sufletul, băutura produsă în casă din recolta proprie, voia bună, toate răsplăteau munca depusă.
Pe vremea când în sat s-a deschis şantier se adunau la bunicul inginerii care lucrau acolo, oameni tineri şi dornici să facă o discuţie mai elevată. Stăteau la masă sub nucul bătrân, unde mâncau, beau şi discutau. Asta a fost una din marile bucurii pe care i le oferea viaţa la ţară, pe plan spiritual. Electrificarea satului a reprezentat un moment de cotitură în viaţa sa, putând să citească la o lumină mai bună. Ochelari nu i-au trebuit, după cum nici doctori de vreun fel. Plătise acest tribut pe când era tânăr, prin spitale, tratându-şi rănile grave căpătate în război.
Familia l-a interesat întotdeauna: soţia, cei trei copii, trei nepoate, fraţi, cumnaţi, dar şi părinţii care existau doar în amintire. A făcut copiilor săi un rost, a susţinut ideea de a studia şi a munci pe măsura studiilor, fără a le impune să rămână în sat, urmându-i exemplul. Cu siguranţă a înţeles că vremurile erau în continuă schimbare şi a avut tăria să accepte şi să respecte alegerea fiecăruia.
Auzisem în şoaptă povestea tristă a vieţii sale, faptul că fusese întemniţat pentru convingerile politice pe care le sustinea în orice împrejurare si cu orice risc şi mă întrebam cum a putut rezista la atâtea persecuţii şi la regimul sever din închisoare.
În ciuda greutăţilor cu care s-a confruntat, s-a stins din viaţă după o existenţă de peste şapte decenii şi jumătate, la început de primăvară, pentru că promisese să nu ne părăsească înainte de apariţia florilor. A venit multă lume să-şi ia rămas bun de la bunicul. Îmi amintesc că bibliotecara din sat, care îl vizita mereu în ultimele luni de viaţă, aducându-i cărţi de citit, i-a dăruit simbolic o carte, care să-l însoţească pe cel din urmă drum şi în eternitate.
V.B.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here