I
La 27 martie 2018 se împlinesc 33 de ani de la dispariția, în condiții încă neelucidate, a profesorului universitar POMPILIU MARCEA, critic şi istoric literar, personalitate marcantă a vieţii culturale româneşti din deceniile 7-9 ale secolului trecut. Născut la 20 octombrie 1928, în satul Ştefăneşti, şi-a petrecut copilăria în Colibaşi-Scoarța, acolo unde s-a stabilit familia sa încă de pe când micuţul Pompilică avea trei anişori. A urmat la Colibaşi şcoala primară (păcat că vechiul local de şcoală se află astăzi într-un înaintat proces de degradare!). Şi-a continuat studiile la Şcoala Normală din Târgu-Jiu, după care s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, în cadrul căreia a rămas să lucreze după absolvire. A urcat, cu perseverenţă şi vocaţie, toate treptele ierarhiei universitare până la gradul de profesor universitar, foarte căutat fiind de factorii de răspundere pentru a conduce lucrări de licenţă şi teze de doctorat. Mai mult chiar, recunoscându-i-se meritele în plan profesional şi literar, a fost invitat să predea la mari universităţi europene precum Sorbona, Köln, Bonn, Aachen, Dusseldorf. Începând din 1964 a condus Editura pentru Literatură Universală, în care au apărut mari scriitori străini, unii dintre aceştia nefiind pe placul regimului în anii pretinsei “liberalizări” culturale.Pompiliu Marcea a fost un om de mare onestitate şi un scriitor ce şi-a asumat un crez social manifest, militând pentru ideea de Adevăr şi Valoare în cultura română. În lucrările sale critice despre mari autori clasici (I. Slavici, M. Sadoveanu, Grigore Alexandrescu, I.L. Caragiale, C. Hogaş, Al. Vlahuţă, Tudor Vianu ş.a.), Pompiliu Marcea a evocat cât mai exact viaţa şi a analizat opera acestora, conform unui propriu sistem de lectură, punând în evidenţă valoarea specifică şi permanenţele operelor, cu raportări consistente la cultura română şi universală. “Lecturi fidele” (1979), “Varietăţi literare” (1982), “Concordanţe şi controverse” (1983), “Atitudini critice” (1985) sunt cărţi de receptare şi atitudine critică personală, ce i-au atras calificativul de “critic şi universitar de atitudine”. Noi înşine, într-o suită de articole publicate în primăvara lui 1995, l-am considerat “un pandur al criticii literare”, având în vedere faptul că, militând, cu deosebită onestitate, pentru Adevăr şi Valoare, omul de mare cultură şi criticul Pompiliu Marcea devenise „temut” şi chiar „incomod” pentru anumite cercuri şi persoane. Aşa s-a întâmplat atunci când, la apariţia Volumului al IX-lea din Opera lui Mihai Eminescu (Publicistica), autorul “Luceafărului” a fost considerat „antisemit” pentru unele articole publicate în ziarul “Timpul”, în care viza interesele unei anumite etnii care, odată pătrunsă în societatea românească, îşi urmărea numai propriile interese social-politice şi economice, în detrimentul poporului român. Cerându-se Academiei Române “topirea” volumului (personal am citit ulterior corespondenţa, cu ameninţări politice, dintre şeful rabin al cultului mozaic şi conducerea Academiei Române!), Pompiliu Marcea a luat atitudine tranşantă, apărându-l pe Mihai Eminescu cu mare curaj politic (aducea un argument inebranlabil: poetul, care avea între prietenii săi şi evrei, nu era deloc antisemit, ci doar critic la aspecte şi racile istorice, care ulterior au fost corectate). Rostirea răspicată a Adevărului şi solidarizarea cu aspiraţiile românilor şi cu valorile culturale româneşti l-au determinat să răspundă unui critic din “Literaturnaia Gazeta”, incriminând mistificările maniheice ale orientării culturale moscovite la adresa trilogiei romaneşti a unui confrate român. În două pagini întregi din “România literară”, intitulate “Cu foarfecele împotriva adevărului”, Pompiliu Marcea publica un “răspuns” pe măsură, de atitudine, foarte critic la adresa articolului “Cu pumnii împotriva istoriei” (1983), în care criticul rus se năpustise asupra trilogiei “Pumnul şi palma”, a scriitorului român Dumitru Popescu. O atitudine similară, tranşantă, avusese Pompiliu Marcea şi atunci când aceeaşi gazetă moscovită, ce nu privea cu ochi buni aerul de relativă “liberalizare” culturală din România (1965-1970), supunea unei critici nedrepte romanul “Delirul” al lui Marin Preda, obiectându-i-se anumite aspecte “prea realiste” ce nu erau pe placul Fratelui celui Mare de la Răsărit (viziunea profetică orwelliană, din romanul “1984”, era deja în floare!). De aceeaşi moarte stranie, în condiţii ce încă nu au fost elucidate, ca Marin Preda, a avut parte şi Pompiliu Marcea, fiind găsit mort în lacul Herăstrău (pe certificatul său fiind trecut un diagnostic hilar : „insuficienţă cardio-respiratorie”!). În cei peste 30 de ani de activitate cultural-literară neîntreruptă, Pompiliu Marcea a fost un neobosit apărător al valorilor româneşti, opunându-se – datorită generosului şi activului său spirit umanitarist – acţiunii concertate de strămutare şi demolare a satelor, chiar acţiunii nesăbuite de dărâmare a lăcaşurilor de cult şi a unui sfert din Bucureşti pentru construirea Bulevardului “Victoria Socialismului” cu “megalitic-faimoasa” Casă a Poporului… S-a opus politicii demografice greşite, căreia i-au căzut pradă mii de femei, s-a opus exportului masiv de produse alimentare din anii ‘80, care a dus la anii de criză şi înfometare, a dezavuat obligarea tineretului (elevi, studenţi, militari) de a desfăşura munci agricole şi pe şantiere, s-a opus cenzurii şi politicii editoriale greşite, a criticat abuzurile unor activişti politici şi demnitari de stat. În general, s-a opus orientării politice greşite în vitale domenii ale vieţii social-culturale şi economice. Intrat în atenţia poliţiei politice, a Marelui Papuaş, Pompiliu Marcea a fost marginalizat şi lucrat de Securitate. În paralel, alte servicii acţionau în consens. Multe din întâmplările vieţii sale, din opţiunile sale pe tărâm social-obştesc, multe din amărăciunile şi indignările sale au fost evocate în romanul “Pacient în Galapagos”, care a dispărut odată cu el, fiind şi azi de negăsit… Autorul nu a ajuns “pacient” în clinicile psihiatrice ale regimului, a ajuns însă în “bulboanele” Herăstrăului… L-am cunoscut pe Pompiliu Marcea în iunie 1975, cu prilejul susţinerii lucrării mele de licenţă la Universitatea din Bucureşti. Susţineam o lucrare despre “Temele poeziei lui Lucian Blaga”, coordonată de conf.univ.dr. Eugen Simion, întors recent de la Sorbona. Din comisie făcea parte, alături de criticul literar George Gană, şi Pompiliu Marcea, prezidentul comisiei de licență întrunită la sediul catedrei, care, aflând că sunt din Gorj, s-a arătat foarte interesat, adresându-mi câteva întrebări. Am evocat acest episod în revista “Portal-MĂIASTRA” (nr. 3/ 2013). Ceea ce pot să spun e impresia deosebită ce mi-a făcut-o acest om de catedră şi de mare cultură, aşezat, echilibrat, autentic şi dintr-o bucată, cum se spune, degajând distincţie şi căldură sufletească… Vedea, dincolo de mine, imaginea Gorjului său drag, din care tocmai se întorsese şi în care urma să mai revină de vreo două-trei ori înainte de năpraznicul sfârşit.
II
23 iunie 1975. Universitatea din București. Catedra de literatură română
Examen de licență
Președintele comisiei: Conf. univ. dr. Pompiliu Marcea
Subsemnatul susținea lucrarea de licență, “Temele poeziei lui Lucian Blaga”, avându-l ca îndrumător pe „conf. univ. dr. Eugen Simion”, cel care, recent întors de la Sorbona, îmi recomandase la alegerea temei să redactez lucrarea nu în spirit călinescian, ci în viziunea noii critici franceze, gen Jean-Pierre Richard. Începută în toamna lui 1974, teza era gata, odată cu sesiunea din primăvară, depunând-o după examen direct în mâinile profesorului și nu la secretariat, cum ar fi fost normal… După lecturarea, în anticameră, a referatului întocmit de “conducătorul științific”, mi-a venit rândul să intru la comisie pentru a-mi susține lucrarea (să precizez că lista lui Simion cu temele de licență propuse era foarte puțin bifată, din cauza unei așa-numite “severități” a profesorului, ceea ce mi s-a părut a fi mai mult o «legendă» care circula printre candidați). Am prezentat pe scurt planul lucrării și „concluziile”, fiind ascultat cu mult interes. Din referatul întocmit, rețin următoarea apreciere a conducătorului științific: “Autorul își propune să facă o «prezentare tematică descriptivă» a poeziei lui Lucian Blaga, cu alte cuvinte: o analiză tematistă. Câteva teme (iscodirea, tâlcul, somnul etc.) sunt urmărite în toată opera poetică a lui L. Blaga, exemplificate amplu, reluate, nuanțate. În general, lucrarea vrea să depășească vechea interpretare a criticii și să introducă un punct de vedere nou. Subliniem pozitiv acest efort, subliniem câteva din concluziile studiului…” (cu unele mici retușuri, lucrarea va apărea în 1995 la Editura „Alexandru Ștefulescu”, sub titlul Poezia lui Lucian Blaga, 212 p.)Trecută din mână în mână (un alt mebru al comisiei era lect. univ.George Gană), lucrarea mea a ajuns la profesorul Marcea, care, după citirea referatului și o răsfoire sumară, s-a oprit la Bibliografie și Cuprins. I-am urmărit mimica destul de atentă, apoi am avut surpriza să fiu întrebat cu privire la originea mea gorjenească și cam la ce distanță de Târgu-Cărbunești mă aflam atunci. Aflând apoi că urmasem liceul teoretic la Balș (jud. Olt), figura oarecum imobilă a profesorului s-a destins, privindu-mă mai degajat de impusa morgă catedratică… Nu știam pe atunci că soția sa, Zoe – Florentina Marcea, se născuse la Bobicești, un sat din preajma Balșului pe care îl cutreierasem adesea, ca elev de gimnaziu și liceu, la “practica agricolă” (cules de porumb). – De ce ați optat pentru poezia lui Blaga?, m-a întrebat profesorul Marcea, la care răspunsul meu a fost: “Mi-am ales tema de pe lista dlui profesor Simion. De Blaga m-am simțit mai atras, decât de alte teme. Probabil și pentru că scriu poezie” [debutasem din 1972 în „Familia” și „Amfiteatru”, având depuse la Editurile ”Eminescu” și „Cartea Românească” volumele de poezii: Odele inițierii și Soarele din oglinzi]. Și încă vreo câteva considerente, din care reieșea importanța ce-o dam acestui scriitor în cadrul literaturii române, văzând în el nu numai quintesența modernismului, ci și adevăratul liant între eminescianism și lirismul modern de ultim moment. Aici deja lucrurile se nuanțau, iar eu îmi aduc aminte că am ieșit cu bine și cu „felicitări” din toată această frumoasă și esențială întâmplare estudiantină. Citindu-i, atunci, pe față o mulțumitoare impresie, constat azi că profesorul Marcea nu s-a înșelat, mai mult chiar, se va fi bucurat, acolo în lumea stelelor, când, la împlinirea a zece ani de la încă neelucidata sa plecare dintre noi, i-am evocat personalitatea umană și scriitoricească în serialul Medalion comemorativ – Un pandur al criticii literare: Pompiliu Marcea („Gorjeanul”, nr. 1560/7.III.1995, p.1-3; nr. 1565/14.III., p.4; nr.1567/16.III.,p.1; nr. 1568/17.III.,pp.1-3; nr.1573/24.III.,pp.1-3), dar și în reportajul Zilele “Pompiliu Marcea”, la Scoarța și Colibași (Nr. 1595/26 aprilie, pp.1-4). Tocmai se înființase atunci o fundație ce-i poartă numele… După moartea lui Pompiliu Marcea, am început o colaborare mai susținută la revista tinerilor scriitori “Luceafărul”, cu studii și eseuri, recenzii, note culturale (1985-1989), constatând de câtă prețuire se bucura istoricul și criticul literar, dar și omul de atitudine Marcea în diferite cercuri literare. Desigur, viața lui Pompiliu Marcea s-a desfășurat într-un anumit ritm și climat cultural, profesorul, omul de atitudine și scriitorul păstrând o anumită măsură în toate, un instinctiv echilibru al judecăților de valoare, călăuzindu-se cu fermitate după principiul adevărurilor asumate și al bunei cuviințe… Nemodelabil după anumite imperative extraculturale – fără a fi însă un “disident” – , Pompiliu Marcea a plătit cu viața… Aceasta este “lecția” care însoțește amintirea lui Pompiliu Marcea in aeternitate…
Zenovie CÂRLUGEA
