După căderea comunismului în Europa, a urmat o perioadă de relativă destindere pe plan mondial, nutrindu-se şi speranţa încetării războiului “rece” după dizolvarea Tratatului de la Varşovia, în 1990. Din păcate, nu a fost să ne fie bine, pentru că urmaşii unchiului Sam şi aliaţii lor occidentali de peste “balta” nu au renunţat în ruptul capului la orgoliile prosteşti de a-şi menţine poziţia de jandarmi ai lumii şi de a-şi vâra peste tot coada, recomplicând situaţia internaţională din varii şi parşive interese economice, geostrategice şi militare. Iar garanţia sigură pentru a domina lumea, era nu doar menţinerea NATO, ci şi reluarea cursei înarmărilor printr-un exces de cheltuieli militare pentru motivele ce le stăteau la îndemână, propagându-se “iminentul” pericol ce se abătea dinspre Rusia, Iran, Irak, Afganistan, Orientul Mijlociu şi spaţiul ex-iugoslav, Cuba, China şi Coreea de Nord, asupra păcii mondiale. Mai nou este vorba şi de terorismul islamic, zgândărit, până la urmă, tot de către marile puteri ale lumii.
Or, într-un nou şi complicat context internaţional, România-o ţară mică, dar şi cu un potenţial economic şi militar care nu dau “p’afară”, a trebuit să se reorienteze-de voie de nevoie spre Alianţa nord-atlantică, pentru a-şi asigura bruma de securitate şi independenţă, devenind parteneră şi ulterior membră (2004) a acestei temute structuri militare. Zică-se că ne-ar fi benefică, punându-ne la adăpost în faţa agresiunilor venite de aiurea, mai ales după instalarea sistemului defensiv-antirachetă de la Deveselu. Dar să ne ferească bunul Dumnezeu de conflicte şi războaie, că atâtea blesteme şi necazuri s-au abătut asupra României după dec. ’89, încât izbucnirea unei noi conflagraţii mondiale ne-ar împinge, fără niciun fel de îndoială, spre un dezastru total. Însă cum orice servicii se plătesc şi mai mult decât atât, ţara noastră s-a obligat prin tratatul de aderare să-şi restructureze rapid armata după cerinţele impuse de NATO, înlocuindu-se sistemul (conceptul) de apărare, bazat pe o armată cu militari recrutaţi din rândul “plebeilor” (oştire populară, cu serviciul militar obligatoriu) cu un altul integrat, format numai din profesionişti şi adaptabil la orice fel de intervenţii şi operaţiuni militare. Iar dincolo de pregătirea de luptă, s-a impus o înzestrare cu tehnică-armată, pe măsură a fi capabili să contribuim, în special la întărirea sistemului de apărare pe flancul estic al Alianţei, alături de Ţările Baltice, Polonia, Cehia şi Bulgaria. De altfel, preşedintele Iohannis caută să ne convingă că România este deja un reper de stabilitate, dar şi un generator de securitate în regiune, bazându-se în primul rând pe alianţa şi parteneriatul strategic cu SUA.
Numai că din păcate, este încă departe distanţa dintre vorbe şi fapte, dovedită de realitatea în sine, adică dotarea şi echiparea cu tehnologie de vârf a armatei noastre este încă un vis, dovedită chiar în desfăşurarea unor misiuni ale soldaţilor români, angajaţi în diverse zone de conflict alături de trupe ale altor ţări-NATO, în Afganistan, Irak, Balcanii de vest, Africa, ş.a.m.d. De aici şi nevoia impusă de creştere, începând cu anul 2016 a bugetului României pentru MAN, măcar pentru a mai completa pe ici pe colo nevoile armatei, apropiind-o ca dotare şi performanţă, cât de cât, de nivelul unităţilor de luptă. Momentan încă mai apelăm la consultanţa şi la sprijinul logistic şi de tehnologie militară al americanilor, dar şi al altor state occidentale pentru a putea să ne îndeplinim misiunile stabilite prin acordurile militare de cooperare. Şi atunci, poţi să nu constaţi, chiar cu nostalgie, ce a însemnat cândva industria militară românească şi cum a fost pusă pe butuci după dec ’89 (oare de ce?), fiind acum nevoiţi să ne îndatorăm până-n gât pentru a achiziţiona, de colo, de peste “Gârla”, ori din fălosul Occident armamentul lor disponibilizat, mai exact vechiturile lor casate. Altfel spus, în loc să ne asigurăm prin noi înşine înzestrarea armatei cu tehnica de luptă, iată că am fost obligaţi ca ordinea să fie inversă, vârându-ni-se pe gât bunăoara fregatele şi avioanele lor uzate, basca alte costuri fabuloase pentru cosmetizarea acestora de ”riduri” prin Portugalia sau alte ţări ”pretine”. Şi uite aşa, dincolo de faptul că nu ne asigurăm din exporturile de tehnică militară valuta necesară dezvoltării ţării, ne cheltuim şi ultimele resurse pe F-urile lor, care nici fizic, nici moral, nu vom avea garanţia că acestea vor putea apăra cerul patriei. În acest sens avem şi experienţa nefericită a fregatelor cumpărate de la englezi, dar şi a altor tipuri de armament achiziţionat din Occident, ajungând a ne procura tot de la ei până şi ‘penele” de camuflaj al trupelor în teatrele de operaţiuni, să se mire tot duşmanul de ce penaj colorat au soldaţii români-urmaşi ai vitejilor daci. Iar explicaţia este simplă, văzând cu ochii cum industria militară-americană şi occidentală dă p’afară, în vreme ce românii sunt nevoiţi să strângă mereu cureaua pentru a le cumpăra şmecherilor toate măgăriile. Şi în acest sens ar fi bine să ne reamintim de flotila aeriană de odinioară-mândria armatei României, din păcate, pusă acum şi ea pe butuci-actualele MIG-uri, devenind un fel de “sicrie zburătoare”, motiv pentru care din teama de prăbuşire în timpul misiunilor, aveau a se reduce drastic şi ore de zbor- antrenament. Tot la fel se va întâmpla şi cu oaresce F-uri cumpărate de la vechiturile “pretinilor” nu peste multă vreme, dându-ne seama că am luat plasă, dar deocamdată palavragii în strategii militare încă rumegă despre ceea ce cred doar ei despre compatibilitatea armatei române, vizavi de criteriile de performanţă NATO. Şi când ne gândim că înainte de 1989, fabricile de armament din România ajunseseră la un nivel tehnologic ridicat, permitându-ne a produce aproape orice pe resurse proprii, atât pentru înzestrarea armatei, cât şi pentru export. Unii răutăcioşi ar putea să spună că şi alte ţări-NATO, cumpără de la americani, sau de la alte mari puteri occidentale tehnică modernă de luptă, numai că bunăoară, polonezii, cehii, grecii şi alţii nu au luat plasă ca noi, întrucât au avut inspiraţia de a asimila principalele produse militare, iar acum le fabrică ei cu costuri mult mai mici, dar la fel de performante. În plus, au creat zeci de mii de locuri de muncă, având şi posibilitatea de a face comerţ pe piaţa externă, în vreme ce România este şi va rămâne ani mulţi de aici înainte dependentă de importuri pe valută forte, secătuindu-se an de an bugetul statului. De altfel, am ajuns “prostul satului” în cadrul Alianţei, gudurându-ne atunci când, vezi Doamne, “licuricii”, mari sau mai mici, ne dau sfaturi şi se prefac a ne băga şi pe noi în seamă, evident atunci când au nevoie a ne mai angaja şi tot pe spinarea noastră în zonele de conflict, de ei provocate. Desigur că sunt şi destui palavragii pe aşa-zise strategii militare care vor continua să spună că şi ţara noastră exportă armament, chiar şi SUA cumpăra de la noi ceva tancuri şi muniţie de război. Aşa o fi, numai că acestea sunt vândute la preţuri ieftine ca braga, americanii având interesul să le ducă în Irak, Afganistan, Siria sau în alte zone de conflict, protejându-şi “sculele”, care sunt mult mai bune decât ale noastre şi deci la preţuri de vânzare foarte ridicate în terţe pieţe ale lumii. Aşa că rămânem doar cu acea nostalgie de care vorbeam şi anume; aveam cândva fabrici de armament până la loc comanda, uzine specializate, destinate exact pentru dezvoltarea celor mai performante arme, inclusiv unităţi şi întreprinderi profilate a produce şi monta în timp record instalaţii militare complexe, ce puteau să facă praf orice duşman, care ar fi atentat la suveranitatea ţării şi a poporului român. Din păcate, am rămas numai cu amintirile despre brava armată populară ce statea nu doar de strajă la drapel pentru apărarea patriei, ci era şi un pilon de nădejde în dezvoltarea economică a ţării. Sau poate că vorbesc prostii, dacă nu cândva vom fi puşi iarăşi în situaţia de a pune cu toţii mâna pe armă pentru a ne apăra cu străşnicie ţara, în condiţiile în care mersul omenirii este atât de imprevizibil, neştiind niciodată ce riscuri ne vor mai da târcoale în frumoasa noastră ţară. De aceea şi este nevoie, mai mult ca oricând, de unitate şi iubire de neam, de o responsabilitate faţă de noi înşine pentru prezent şi mai ales pentru viitorul care vine atât de repede, generaţiile de astăzi asumându-şi preocuparea pentru siguranţa şi mai binele urmaşilor, dar şi al menirii lor pentru demnitate, dreptate şi adevăr pe acest sacru şi mirific pământ românesc.
Vasile Irod
