Alunul este un arbust din familia betulaceelor şi creşte prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază sau la margine, sub formă de tufişuri, în zona alpină şi subalpină. Poate fi întâlnit şi pe pajişti. Aria de răspândire – de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.
Alunul poate creşte până la cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţişori, iar frunzele, aproape ovale, au un peţiol de unu-doi centimetri, iar fructele (alunele) sunt achene şi seamănă cu ghinda sau chiar cu jirul şi se grupează câte două – patru la un loc. Alunul înfloreşte din luna februarie până în aprilie. Valoare terapeutică au nu numai alunele, ci şi frunzele, coaja sau ramurile arbuştilor tineri.
Importanţi în terapie sunt şi mâţişorii de alun. Consumul alunelor este foarte important nu numai în terapii, ci şi în menţinerea unei stări generale bune.
În mod obişnuit, alunele sunt asimiliate repede şi aproape în totalitate de organism, fiind foarte hrănitoare. Pentru practica gastronomică naturistă au fost puse la punct peste 20 de reţete pe bază de alune, recomandat vegetarienilor şi diabeticilor.
Compoziţie
Fructele conţin: azotaţi, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier, cupru, sulf, sodiu, vitaminele A si B, materii grase.
Acţiune: depurativă, fortifiantă, astringentă, nutritivă, energetică, digestivă, vermifugă, vasoconstrictoare, tonifiantă, antisclerotică, sudorifică(mâţişorii)
Indicaţii terapeutice
Uz intern:
-colici nefritice, afecţiuni circulatorii, creştere şi dezvoltare a organismului, varice, litiază urinară, tenie, diabet – fructul ca atare, sub formă de ulei de alune, infuzie, din frunze de alun, decoct şi suc.
Uz extern:
– dermatite, plăgi atone, ulcere – sub formă de băi şi spălături locale, comprese.
Precauţii şi contraindicații
Persoanelor alergice la aceste fructe li se interzice consumarea lor sau a alimentelor ce pot conţine extracte din alune.
