Alexandru Voievod – O enigmă a istoriei (I)

564

Considerații de ordin ereditar cu privire la fiul lui Ștefan cel Mare
Mai multe cronici și documente vechi pomenesc de un anume Alexandru, primul fecior al Voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei. Deși a avut un rol important în realizarea mărețelor planuri ale tatălui său, implicându-se personal în unele dintre ele, numele său continuă să rămână tăinuit în cămările ferecate ale timpului, fiind făcut uitat sau amintit doar în treacăt chiar și de unii dintre marii istorici. Chiar dacă sfârșitul fulgerător nu i-a permis să-și lege numele de cel al Moldovei, trecerea sa prin istorie a lăsat urme cu mult mai adânci și cu mult mai bogate decât mulți dintre cei care au ajuns să ocupe temporar tronul. Începând cu primele războaie cu otomanii și sfârșind cu evenimentele care au premers Bătăliei din Codrii Cosminului, numele lui Alexandru este peste tot prezent, el fiind alăturat și unor importante ctitorii din acea vreme care stau și astăzi mărturie operei de edificare a unei Moldove cunoscută și respectată în toată Europa.
Nu s-au păstrat documente care să ateste anul nașterii lui Alexandru, ba chiar nu se cunoaște cu certitudine nici cine i-a fost mamă. Trecând cu ușurință peste acest semnificativ amănunt, cei mai mulți dintre istorici îl atribuie Evdockiei de Kiev, cu care Ștefan cel Mare s-a căsătorit la 5 iulie 1463. Era mai convenabil așa, frumoasa prințesă blondă nu era o simplă cneaghină ci însăși nepoata marelui cneaz de Kiev și vară cu Ivan al III-lea, marele cneaz al Moscovei, făuritorul Rusiei mari. Toate ar fi bune pentru susținătorii acestei opinii, numai că Pomelnicul de la Mănăstirea Bistrița spune altceva:
„Pomenește, Doamne, pe binecinstitorul domn Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod și pe mama sa Oltea și pe fii săi; pe Alexandru, pe Iliaș pe Petru, pe Bogdan și pe Bogdan-Vlad și pe fiica lui Oleana și pe doamnele sale Evdochia, Maria și altă Maria și pe Marușca, mama lui Alexandru și pe frații săi: Ioachim, Ioan și Cîrstea și pe surorile sale Maria și Sora.” Potrivit celor consemnate de egumenii mănăstirii mama lui Alexandru este Marușca, și nicidecum Evdochia de Kiev. Textul Pomelnicului este clar, iar, dacă Ștefan nu ar fi fost cununat cu cneaghina, călugării nu i-ar fi trecut numele la fel cum nu o pomenesc pe Maria, mama viitorului Voievod Petru Rareș. Iar, pe deasupra, nici ipoteza nașterii prințului Alexandru după anul 1464 nu stă în picioare, Craiul Cazimir nu ar fi chemat un copil de cel mult 8 ani să ia parte în fruntea unei cete de călăreți la încoronarea fiului său Vladislav în Boemia și nici Ștefan nu și-ar fi luat fiul în bătălia de la Războieni din anul 1476 fără ca acesta să fi împlinit cel puțin 15 ani, vârstă a majoratului în Moldova din acea vreme.
Despre această Marușca nu se dețin date certe, fiind doar tot felul de presupuneri. Cele mai multe din ele o consideră a fi o cneaghină din Moldova, prima dragoste a lui Ștefan, pesemne dinainte de a veni pe tronul Moldovei. S-au mai emis opinii potrivit cărora Marușca era din Transilvania sau chiar din Țara Românească, unde Ștefan a cunoscut-o în anii de pribegie după asasinarea la Reuseni a tatălui său Bogdan al II-lea. Iar cea mai năstrușnică dintre ipoteze, aceea că a fost țiitoare, deși cronicile și documentele vremii nu fac referiri la o asemenea instituție în țările române, iar, după cum am precizat mai sus, fără o legătură religioasă numele mamei lui Alexăndrel nu ar fi fost consemnat în Pomelnicul de la Bistrița. Cât despre sfârșitul ei, acesta trebuie să fi intervenit prin anul 1460-1461, fie la o nouă naștere, fie din altă cauză, vremurile tulburi și lipsa de medicamente făceau din om o făptură vulnerabilă, media de viață fiind de 40 de ani. Tot la o naștere avea să moară și viitoarea soție a Voievodului, acea frumoasă prințesă de Kiev, care îl va părăsi de tânără, la numai 4 ani de la căsătorie. Opinia este susținută și de faptul că nici înainte și nici după urcarea sa pe tron în viața lui Ștefan nu apare o altă soție, prima atestată în documente fiind Evdokia, cu care s-a căsătorit abia în 1463 când, după toate dovezile, Ștefan avea se apropia de 30 de ani. Ori este știut faptul că una din primele obligații ale unui Voievod sau principe era să se căsătorească și să lase moștenitori la tron.
Ipoteza pare să fie combătută cu un document legat de o danie pe care Ștefan a făcut-o în anul 1466 Mănăstirii Zografu de pe Muntele Athos, prin care Voievodul cere ca alături de el să fie pomeniți „și pe doamna mea lângă domnia mea și pe copii noștri dăruiți de Dumnezeu, Alexandru șl Elena”. Înclin să cred că termenul noștri nu trebuie să ducă neapărat la concluzia că Alexandru era fiul Evdochiei, fiind o formulă îndeobște folosită la plural când era vorba de persoana Voievodului (noi, noștri). Cum la data daniei Ștefan avea doi copii în viață, iar Marușca era moartă, era firesc ca în documentul de pomenire a celor vii să fie trecuți Voievodul, soția sa și cei doi copii. Pomelnicul pentru vii trimis de Voievod la Sfântul Munte nu trebuie confundat cu cel de la Mănăstirea Bistrița, care a fost scris de egumenii mănăstirii, fiind o adevărată cronologie a Domnilor Moldovei și rudelor apropiate ale acestora. Pesemne că Ștefan a trimis pe Muntele Athos și un Pomelnic pentru morți, în care trebuie să fi figurat bunicul său Alexandru, tatăl său Bogdan, mama sa Oltea, care a murit în anul 1464, prima soție Marușca și alte rude apropiate care au decedat, așa cum prevăd canoanele bisericii. Cât privește anul nașterii lui Alexandru, cel mai plauzibil ar fi 1458. Astfel ar fi împlinit 13 ani în 1471 și putea să călărească singur, iar în 1476 era deja destul de copt pentru a lua parte la bătălia cu turcii. Prima mențiune documentară care s-a păstrat cu privire la prințul Alexandru apare într-un document emis la 28 aprilie 1464, prin care Ștefan cel Mare îi dăruiește lui Luca, fiul lui Petru Logofăt, jumătate din satul Toporăuți și îi întărește cealaltă jumătate de sat, pe care o cumpărase soția sa Marena. Potrivit uzanțelor, uricul se încheie cu formula: „Iar la aceasta este credința domniei noastre a mai sus scrisului noi Ștefan Voievod și credința iubitului nostru fiu, Alexandru.” Pare firesc să fie așa. Abia după ce Alexandru a împlinit 6 ani Ștefan l-a luat în Sfatul domnesc să asiste la judecăți și hotărârile luate de dregători. Fiindu-i consemnat numele ca martor, Alexandru trebuia să fie prezent în Sala tronului, ceea ce nu era posibil pentru un nou născut – dacă ar fi fost fiul Evdochiei de Kiev. După această dată Alexandru apare în multe alte documente emise de Sfatul domnesc alături de tatăl său, hotărârile emise fiind întărite și de credința „iubitului meu fiu Alexandru” sau „fiul domniei mele, Alexandru” .
Toți cercetătorii amintesc de educația aleasă pe care Ștefan a dat-o fiului său, folosind iscusința unor călugări de la mănăstirile din Moldova, cât și a unor cărturari pe care i-a adus din țările vecine, făcând din el un tânăr temeinic pregătit atât în stăpânirea unor limbi străine cât și a unor vaste cunoștințe de religie, filozofie și istorie, iar mânuirea armelor a deprins-o cu cei mai buni dintre vitejii săi. Încă din copilărie Alexandru avea să se facă remarcat prin sârguința de care a dat dovadă și modul în care asculta de tatăl său. Acesta ar putea fi motivul care l-a determinat pe Craiul Poloniei să-i ceară lui Ștefan să-l trimită pe Alexandru să ia parte la încoronarea fiului său ca rege al Boemiei. Chiar dacă Voievodul avea să-l refuze, era socotită o adevărată onoare ca un tânăr la vârsta prințului Moldovei să fie invitat să facă parte din suita regală. Numai cunoscând originea și contextul în care s-a format putem să înțelegem cum se cuvine rolul pe care prințul Alexandru l-a avut în istoria Moldovei, acesta devenind un susținător activ a acțiunilor tatălui său, slujindu-l cu credință până la sfârșitul vieții.

Considerații documentare
Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, a apărut și s-a stins ca o stea care călătorește noaptea pe cer, lăsându-și discret amprenta asupra epocii în care a trăit. Venit în lume ca o enigmă, avea să dispară la fel de enigmatic, ascuns sub placa de mormânt de la Mănăstirea Bistrița sub niște cuvinte goale, care nu spun nimic. Chiar dacă a trăit în umbra acelui om mare care a fost tatăl său, personalitatea sa avea să se facă remarcată și să lase urme asupra istoriei Moldovei medievale. Numai lăsând documentele să vorbească vom putea înțelege poziția și rolul pe care l-a jucat Alexandru, care a fost la un pas să devină asemenea celui care i-a dat viață dacă moartea necruțătoare nu i-ar fi curmat fulgerător destinul.
De la primele consemnări documentare, începând cu cea din 28 aprilie 1464 când Ștefan a început să-l ia la întrunirile Sfatului domnesc pentru ca fiul său să învețe cum se judecă pricinile țării, urmează anul 1471, marcat de încoronarea ca rege al Boemiei a fiului Craiului Cazimir. În baza bunelor relații pe care le aveau, regele Poloniei îi cere lui Ștefan să-l trimită pe Alexandru cu 1.000 de cavaleri moldoveni pentru a fi în suita lui Vladislav. Cum prințul încă nu a atins majoratul, la 13 iulie 1471 Ștefan îi răspunde din Curtea domnească de la Vaslui, unde se afla când a primit scrisoarea Craiului, că fiul său este prea mic pentru a merge la o asemenea ceremonie: „Serenitatea Voastră poate să aibă în considerare că nu pot lăsă nici într-un chip pe feciorul meu , care este în vârstă atât de fragedă, în mâinile străinilor, căci e crud și lipsit de minte și de înțelepciune și astfel e incapabil să facă vreun serviciu strălucitului fiu al Serenității Voastre.”
Abia în anul 1473 Ștefan s-a simțit pregătit să se confrunte cu otomanii. El știa că nu se putea bizui decât pe viteji și pe poporul său și, de aceea, a amânat aproape două decenii această decizie după ce a urcat pe tron. Voievodul nu a vrut ca Moldova să aibă soarta Serbiei și Albaniei, transformate în pașalâcuri turcești. Deși îi ura pe păgâni, a continuat să trimită haraciul până în anul 1473, când plata a fost întreruptă. Dar Ștefan era prea înțelept să nu se aștepte la represalii. De aceea a luat din timp acțiuni de apărare a țării, întărind cetățile și pregătind oastea țării. În acest scop, în anul 1474 Voievodul își ia fiul la Vaslui, unde a organizat o tabără de instruire și supraveghere a hotarelor de sud ale Moldovei. Prințul împlinise vârsta majoratului iar tatăl său voia să-l facă cunoscut poporului. Deși nu s-a păstrat documentul prin care a fost asociat la domnie, acest lucru reiese din multe alte documente emise după această dată. Pesemne că Alexandru a fost alături de tatăl său la Vaslui în acea extraordinară confruntare cu otomanii conduși de Suleiman Pașa, beilerbegul Rumeliei, când Ștefan a surprins întreaga Europă prin victoria obținută asupra osmanlâilor care au invadat Moldova. Se știe că, în primăvara anului 1476, între condițiile de pace cerute de sultanul Mahomed era și trimiterea ca ostatic a lui Alexandru, respinsă de Voievod, care nu se putea lipsi de succesorul său la tron. În schimb l-a luat pe fiul său la Valea Albă, acesta fiindu-i alături în crâncena bătălie din 26 iulie 1476. Acest lucru este consemnat pe pisania de piatră pusă de Ștefan cel Mare pe Biserica pe care avea s-o zidească peste câțiva ani la locul bătăliei. Un adevărat altar sacru închinat jertfei miilor de viteji care au căzut în luptă: „…în anul 6984(1476) ridicatu-sa puternicul Mahmet, împăratul turcesc cu toate puterile sale răsăritene și încă și Basarab voievod, poreclit Laiotă, a venit cu el, cu toată țara basarabească. Și au venit să prade și să ia țara Moldovei, și au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb. Și noi, Ștefan Voievod și cu fiul nostru Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu el, în luna iulie 26 și cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de păgâni. Și au căzut acolo mulțime de oșteni ai Moldovei.” Dacă s-ar fi născut după anul 1464 ca fiu al Evdochiei de Kiev Alexandru nu ar fi luat parte la bătălie; ce tată ar lua un copil de cel mult 12 ani într-o confruntare atât de cumplită? Iar Ștefan era bine informat cu privire la numărul oștilor aduse în Moldova de însuși cuceritorul Constantinopolului.
Experiența războaielor duse cu turcii îl fac pe Ștefan să-i întărească atribuțiile fiului său, în afara titlului formal de asociat la tron acesta devenind, în fapt, locțiitor al Domnului Țării, un adevărat guvernator în Ținutul de Jos al Moldovei, ceea ce-i permite să folosească titlul de Voievod alături de cel al tatălui său. De altfel nu era o inovație, instituția era cunoscută în Moldova încă din vremea urmașilor lui Alexandru cel Bun, Ilie oferindu-i această poziție fratelui său Ștefan, ca apoi acesta să i-o ofere lui Petru, la fel cum a făcut și Roman al II-lea, feciorul lui Ilie. Noutatea constă în faptul că Ștefan cel Mare schimbă reședința Ținutului de Jos de la Vaslui la Bacău, o poziție strategică de mai mare interes, de unde se puteau supraveghea mai bine atât hotarele dinspre apus cât și cele de miazăzi cu Imperiul Otoman și Țara Românească, intrată în atenția Voievodului Moldovei care voia s-o atragă în lupta antiotomană. Bacăul era și un important nod comercial, unde se întâlneau ramificațiile drumului moldovenesc care făcea legătura cu Țara Românească și Transilvania, iar de aici cu Regatul Ungariei și orașele nordice ale Hansei, vămile fiind principala sursă de venit a Domnului.
Acestea au fost motivele care l-au determinat pe Voievod să dispună construirea unei noi Curți domnești la Bacău, care se va face cu supravegherea directă a lui Alexandru în anii 1476-14891. Fire activă, bine pregătit și cu o istețime moștenită de la tatăl său, Alexandru avea să se implice atât în dezvoltarea Târgului de la Bacău, devenit unul din cele mai frumoase din Moldova în acea vreme, cât și în expedițiile pe care le-a condus din porunca lui Ștefan cel Mare. Atributele de locțiitor al Domnului Moldovei în Ținutul de Jos reies din câteva acte care s-au păstrat, cele mai multe fiind probabil distruse în focul care a năruit Curțile domnești în timpul invaziei turcilor conduși de Suleiman Magnificul, moment din care scade și importanța strategică a Bacăului. Făcând ulterior pace cu turcii, Petru Rareș nu îi va mai acorda atenția pe care i-a dat-o tatăl său, mai ales că el controla Transilvania prin posesiunile pe care le deținea în acest Voievodat, pe care a urmărit să le extindă și chiar să obțină titlul de Voievod al Transilvaniei, folosindu-se de prietenia cu Suleiman Magnificul și situația tulbure creată în regiune după bătălia de la Mohacs. Se pare că numai sfârșitul fulgerător l-a oprit să-și ducă la îndeplinire planurile mărețe, care ar fi putut schimba cursul istoriei într-un moment prielnic pentru cele două țări românești vecine.
La 18 ianuarie 1481 Alexandru a emis la Bacău un document prin care îi cere lui Laurențiu Miko din Hidveg să întoarcă lui Ioan Hagy, o slugă a sa și a tatălui său, două mantale, o tunică și plapumă, pe care i le luase pe nedrept, dându-le Judelui din Brașov, care avea să le transmită apoi lui Ioan Hagy, în care se intitulează: „Alexandru, fillius Domini Stephani Del Gracia Waywoda regni Moldavie.” Prin un act asemănător, din 26 iunie 1488, semnat cu „Sandrinus,Dei gracia fillius illustrisimi principis Stephani Waiade Moldaviensis”, Alexandru cere Judelui de Bistrița să-i fie predat un tâlhar pe numele de Petrus Hwzar care a jefuit și a ucis mai mulți turci peste Dunăre. Drept represalii păgânii au luat în robie 50 de moldoveni, amenințând să-i schingiuiască dacă tâlharul nu le va fi predat. Poziția deosebită în care s-a aflat la Bacău reiese și din calitatea de ctitor al Bisericii Precista și chiar din arhitectura acesteia, doar bisericile ctitorite de voievozi puteau să aibă turla înaltă. Boierii puteau ridica doar biserici fără turlă și numai cu aprobarea Voievodului, fiind puține cele care s-au păstrat până în zilele noastre, între ele fiind cea de la Dolhești, ctitorie a boierului Șendrea, cumnat cu Ștefan cel Mare, Biserica din Bălinești ctitorie a logofătului Ioan Tăutu, biserica din Arbore ridicată de hatmanul Luca Arbore, după unii nepot al lui Ștefan, cea din Mănăstirea Humorului de logofătul Toader Bubuiog, aprobare primită pentru serviciile deosebite pe care i le-a adus voievodului Petru Rareș.
De altfel poziția lui Alexandru reiese fără echivoc și din textul înscris din porunca sa pe pisania de piatră pusă la intrarea în biserică:
„Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, binecinstitorul și de Hristos iubitorul Io Alexandru Voievod , domn al Țării Moldovei, a zidit această casă întru numele Adormirii preacuratei Născătoarei de Dumnezeu și pururi Fecioara Maria și s-a sfârșit în anul 6999(1491), luna ianuarie 1”.
În 23 aprilie 1491 Alexandru a donat ctitoriei sale un tetraevanghel lucrat de Teodor Mărișescul, un mare artist al vremii care poartă pe el următoarea inscripție: „Cu bunăvoința Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, Io Alexandru, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul marelui Ștefan voievod, a scris și a ferecat acest tetraevanghel bisericii sale care este la Bacău, casei preasfintei stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea fecioară Maria, cu mâna mult păcătosului diacon Theodor, în zilele binecinstitului și de Hristos iubitorului Io Ștefan voievod, în anul al 35-lea, an al domniei lui, în anul 6999 (1491) luna aprilie 23.” Lucrarea se află în Muzeul de istorie de la Moscova. Odată cu ea a fost dăruit bisericii un panaghiar pe care scrie:
„Io Alexandru voievod, fiul lui Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Moldovei.”
Acesta se găsește în Muzeul național de artă din Romania. Într-o însemnare pe o Evanghelie a țarului bulgar Alexandru care a fost scrisă în anul 1356, fiind răscumpărată de prințul Moldovei, apare aceeași titulatură „Io Alexandru voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul marelui Ștefan voievod.”
În alte două documente emise de Ștefan în 24 ianuarie 1496 alături de Voievod sunt consemnați „preaiubiții fii ai domniei mele Alexandru și Bogdan-Vlad.” Tradiția de pe Muntele Athos îl consideră drept ctitor al mănăstirii Grigoriu refăcută în 1497 pe Alexandru, Voievod al Moldovlahiei. Nu putea fi altul decât fiul lui Ștefan cel Mare. Toate acestea sunt dovezi de necontestat cu privire la rolul jucat de fiul cel mare al Voievodului, pe care acesta îl pregătea să-i urmeze la tron după ce va sfârși din viață. Poziția prințului Alexandru transpare și din acțiunile militare în care a fost angrenat. Încă dinaintea luptelor cu turcii Ștefan era preocupat să atragă de partea sa și Țara Românească. În acest scop Voievodul face mai multe incursiuni în țara vecină pentru a pune pe tron un Domn care să i se alăture. Punctul de plecare în aceste expediții era tabăra de la Bacău. După bătăliile cu otomanii acest țel devine prioritar, astfel că în 11 noiembrie 1477, însoțit de Alexandru, Voievodul trece hotarele și îl schimbă pe Basarab Laiotă cu Țepeluș. Dar și acesta se închină turcilor. În 1481 cu o oaste de munteni și alta condusă de Ali-beg și fratele acestuia Iskender beg, Țepeluș intră în Moldova și se îndreaptă spre Suceava, urmând valea Siretului. Aceasta a fost recunoștința față de cel căruia îi datora tronul.
Dușmanii sunt întâmpinați de moldovenii conduși de Ștefan și de fiul său La Lunca Mare în apropiere de Bacău și alungați din țară. Au fost urmăriți dincolo de hotare, bătălia decisivă fiind dată la 8 iulie 1481 la Râmnic, unde își pierde viața portarul Sucevei, cumnatul lui Ștefan cel Mare. În 10 iulie convoiul funerar trece prin Bacău și se îndreaptă spre ctitoria de la Dolhești a boierului Șendrea, unde acesta va fi înmormântat. Serbându-și biruința, la sfârșitul lunii Ștefan și Alexandru trec prin Bacău în fruntea unui alai format din viteji, dregători, boieri și oșteni, îndreptându-se biruitor spre Suceava. În amintirea victoriei, în 1487 Voievodul a construit biserica cu hramul Sfântul Procopie din Bădeuți, distrusă în mod josnic de armata austro-ungară în anul 1916, care au dinamitat-o vrând parcă dinadins să se răzbune pe strămoșii noștri. Pisania de piatră s-a păstrat intactă, în prezent aflându-se în Muzeul Național de Istorie a României. Din inscripția făcută din porunca lui Ștefan cel Mare rezultă clar participarea lui Alexandru la bătălia de la Râmnic:
„În anul 6989 (1481) luna iulie 8, în ziua Sf. Mare Mucenic Procopie, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod și cu preaiubitul său fiu, Alexandru, a făcut război la Râmnic, cu Basarab cel Tânăr, domn al Țării Românești, poreclit Țăpăluș. Și a ajutat Dumnezeu pe Ștefan voievod și-a biruit pe Basarab voievod și a fost pieire foarte mare pentru Basarabi. De aceea Ștefan Voievod a binevoit, cu a sa bunăvoință și cu gând bun, a zidi casa aceasta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie, în anul 6995 (1487); și s-a început în luna iunie,8; și s-a sfârșit în același an, în luna noiembrie, 13.” Aflat la Curtea domnească de la Bacău, la 16 ianuarie 1482 Alexandru primește de la tatăl său porunca să ia oștile și să întreprindă o expediție în Țara Românească. În 10 martie prințul va cuceri cetatea Crăciuna aducând astfel Moldovei o nouă fortăreață la hotarele de sud, iar, după ce a pus pârcălabi moldoveni, se întoarce biruitor la Bacău. În zilele de 12 sau 13 martie Ștefan și fiul său serbează victoria în fruntea unui alai de viteji, dregători, boieri și oșteni, care trec pe străzile Bacăului în aplauzele mulțimii. Adăugând Moldovei această cetatea împreună cu Ținutul Putnei, Ștefan întărește sistemul de apărare a Țării pe linia Neamț, Roman, Crăciuna. La această acțiune meritele îi aparțin lui Alexandru, devenit mâna dreaptă a Voievodului. Expedițiile din Țara Românească au fost urmate de altele, întreprinse de prinț în anii următori la leși.
La 7 iunie 1492 a murit Craiul Cazimir, la 27 august fiind încoronat orgoliosul Ioan Albert, pe care Ștefan a refuzat să-l ajute să ia tronul Ungariei după moartea lui Mathias Corvin (1490). Profitând de situație, dar mai ales pentru a-i pedepsi pe leși pentru că nu și-au respectat promisiunile asumate la Colomeea, în primăvara anului 1492 Ștefan își trimite fiul într-o expediție în Podolia și Galiția, de unde acesta se va întoarce victorios și încărcat cu multe prăzi. Atacurile se repetă și în anul următor, fiind conduse tot de Alexandru. Ele au fost susținute de alte trei atacuri succesive ale tătarilor crâmleni conduși de hanul Mengli Gerei, acum aliat și prieten cu Ștefan. Oastea condusă de Alexandru a ajuns până la Liow stârnind panică în toată Polonia. Până și Marele Duce de Lituania, Alexandru, frate cu Ioan Albert a trimis la 15 mai 1494 o scrisoare socrului său Ivan al III-lea, în care se plânge de atacurile moldovenilor care au vizat și unele regiuni lituaniene. Știrea a fost preluată de cronicile rusești, care amintesc că în primăvara anului 1492 Alexandru se afla în fruntea unei expediții în Podolia și Galiția, iar în anul următor la Moscova se vorbea de alte două incursiuni întreprinse de prinț în regatul Poloniei din porunca tatălui său. Anii următori au adus o perioadă de liniște asupra Moldovei, dar pacea era numai aparentă. În vreme ce Ștefan își consolida sistemul de alianțe prin căsătoria lui Alexandru cu fiica Voievodului Transilvaniei, Ioan Albert și-a convocat frații la Levocea, unde pune la cale schimbarea lui Ștefan cu Sigismund, un alt frate de-al lor rămas fără coroană. Se pare că urzelile de culise ale orgoliosului rege l-au vizat și pe prințul Alexandru care, potrivit Letopisețului anonim al Moldovei, „în anul 7004(1496), luna iulie, 26,marți, a răposat robul lui Dumnezeu, Alexandru Voievod, fiul lui Ștefan Voievod, care a fost îngropat lângă străbunicul lui Alexandru Voievod, în mănăstirea Bistrița.” Fiind informat cu privire la intențiile noului Crai leșesc Ștefan își ia măsuri de apărare. Are loc un intens schimb de scrisori cu regele Vladislav al Ungariei și Boemiei pe care l-a susținut să ia tronul după ce s-a stins din viață fiul lui Iancu, Matiaș Corvin, a încheiat un tratat de alianță cu Marele Duce Alexandru al Lituaniei care a fost convins să-l semneze de socrul său Ivan al III-lea al Moscovei, căsătorit cu frumoasa Elena, fiica Voievodului, întărind cetățile și oastea de viteji.
În acest context tensionat s-a stins din viață Alexandru Voievod fiul mai mare a lui Ștefan desemnat de acesta drept urmaș la tron. O coincidență stranie având în vedere faptul că în anul 1496 nu se pomenește de vreo luptă, iar Alexandru nu era oricine, ci însuși fiul lui Ștefan cel Mare, iar ca asociat la cârma Moldovei se bucura de aceleași privilegii ca tatăl său, inclusiv de gardă care să-l protejeze. Dar așa sunt toate enigmele neelucidate, se ascund în spatele unor cuvinte și îi lasă pe alții să le deslușească.
(Va urma)
Andrei Breabăn, scriitor și jurnalist, membru UZPR

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here