Colonelul Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) a rămas în istorie ca domnitorul Unirii Principatelor și primul domn al României, un român autohton ce a condus țara spre modernitate timp de șapte ani (1859-1866).
Cuza a fost ales, prin vot unanim, domn al Moldovei în 5/17 ianuarie, la Iaşi, şi, printr-un vot tensionat, domn al Ţării Româneşti, la Bucureşti, pe 24 ianuarie/5 februarie 1859. Convenţia de la Paris, după prevederile căreia s-au organizat alegerile, nu interzicea acest lucru, iar românii au pus Puterile Garante (Imperiul Otoman, Rusia, Franţa, Anglia, Sardinia, Prusia şi Austria) în faţa faptului împlinit printr-o ingeniozitate a momentului. Însă recunoaşterea Unirii a venit mai târziu şi după multe eforturi diplomatice (1862).
Pe plan intern, Domnitorul Cuza a întreprins o serie de reforme necesare epocii: reforma fiscală (1861), primul guvern unic al României (1862), secularizarea averilor mănăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864), reforma justiţiei (1864), serviciul poştal modern (1864), prima linie de cale ferată din România (1865-1869) ş.a. Cele mai multe reforme le-a făcut după ce a dat celebra sa lovitură de stat, pe 2 mai 1864, copiindu-l pe împăratul francez Napoleon al III-lea (1808-1873) şi cumulând toată puterea în mâna sa. Dacă secularizarea averilor mănăstireşti i-a adus ura pe viaţă din partea Bisericii Ortodoxe, atitudine existentă şi în prezent, reforma agrară l-a făcut cel mai popular şi iubit de ţăranii români, fiind Domnul care le-a dat pământuri.
Din nefericire, ilustrul Domn s-a înconjurat şi de o camarilă care nu i-a făcut cinste. „Faptele lui cele mari – cum afirma Mihail Kogălniceanu (1817-1891) la înmormântarea sa – i-au adus căderea”. Drept urmare, clasa politică, înlăturată de la putere, nu s-a lăsat mai prejos, ci a format ceea ce în epocă a rămas drept „monstruoasa coaliţie”, când adversarii politici şi-au dat mâinile şi s-au aliat pentru un scop comun: înlăturarea lui Cuza. În dimineaţa nopţii de 10/22-11/23 februarie 1866, complotiştii au intrat în locuinţa sa din Palatul Domnesc din Bucureşti şi l-au forţat să abdice. Textul a fost deja pregătit de ei şi trebuia să fie doar semnat de acesta: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”. După aceasta, Cuza a fost urcat într-o trăsură şi trimis la locuinţa lui Costache Ciocârlan, iar a doua zi a fost mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara a fost obligat să părăsească ţara.
Imediat a fost instituită o locotenenţă domnească provizorie, formată din Lascăr Catargiu (1823-1899), Nicolae Golescu (1810-1877) şi Nicolae Haralambie (1835-1908), iar Guvernul a fost condus de Ion Ghica. Aceasta l-a proclamat domnitor pe prinţul belgian Filip de Flandra (1837-1905), care însă a refuzat oferta. Locotenenţa şi-a încheiat existenţa odată cu sosirea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (1839-1914) pe tronul României, la 10 mai 1866.
Abdicarea lui Cuza putea să aibă consecinţe şi mai grave decât cele care au existat în epocă. Ţăranii au crezut că nu vor mai primi pământuri, Mişcarea Separatistă dorea ruperea unirii, Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru o posibilă intervenţie în România. Practic, unii au crezut că unirea se poate destrăma odată cu plecarea lui Cuza, dar nu a fost aşa.
În exilul forțat, Cuza s-a oprit la Viena, apoi la Paris şi Florenţa, manifestându-şi dorinţa revenirii în ţară dar nepermiţându-i-se acest lucru de teama că doreşte să revină la domnie. Îmbolnăvindu-se s-a mutat la Heidelberg, în Germania, unde şi-a găsit sfârşitul, la doar 53 de ani, pe 15 mai 1873. Prin eforturile soţiei sale, Doamna Elena Cuza (1825-1909), a fost adus în ţară şi înmormântat, conform dorinţei sale, la Biserica Domnească de la Ruginoasa. După cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Ortodoxă „Trei Ierarhi” din Iaşi, unde se află şi astăzi.
Așadar, acum 156 de ani, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost detronat, printr-o abdicare forţată, şi trimis în exil, dar a rămas o personalitate marcantă în istoria românilor, aureolat de înfăptuirea unirii Principatelor Române, dar şi de faptele măreţe pe care le-a făcut în scurta sa domnie de doar şapte ani.
Drd. Bogdan Emanuel Răduţ, Istoric
