“Când eram copil și am descoperit literatura,
mi s-a părut ceva atât de frumos, încât am hotărât ,
cu un egoism ingenuu, să nu mai vorbesc nimănui
de existența ei.
Odată cu trecerea anilor, am ajuns, dimpotrivă,
să doresc ca toată lumea să se bucure de frumusețea
literaturii. Cum să te uiți la aurora boreală,
fără să-i chemi și pe alții s-o vadă?”
Alex Ștefănescu
,,Alex Ștefănescu este unul dintre puținii
critici literari care iubesc literatura.”
Mircea Dinescu
Alex Ștefănescu, unul dintre cei mai avizați critici și istorici literari contemporani, s-a dovedit a fi, în același timp, un prozator, memorialist și un publicist de mare talent, un realizator de emisiuni TV. A fost redactor-șef al revistei ,,România literară”, apoi al revistei ,,Luceafărul”. Autor a peste 6000 de articole și a 30 de cărți, culminând cu ,,Istoria literaturii române contemporane” (1941-2000), apărută în 2005, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor și Premiul Academiei. L-a redescoperit pe Mihai Eminescu în volumele: ,,Eminescu, poem cu poem. Antumele”, 2017, și ,,Eminescu, poem cu poem. Postumele”, 2019. Pentru aceasta, a primit Premiul Național pentru Literatură. ,,Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!”, apărută în trei ediții, ultima în 2018, Editura Curtea Veche, reprezintă o pledoarie, o încercare a autorului de a le trezi tinerilor interesul pentru literatură. A scris această carte îngrijorat de faptul că, pentru elevi, literatura a devenit un act pedepsibil, o obligație.
Cartea ,,Timp retrăit”, Editura Curtea Veche, București, 2022, privită în ansamblu, este o scriere care cuprinde mărturisirea unor gânduri și sentimente profunde, pătrunzătoare din viața intimă a autorului, de la copilărie și până la senectute, prin urmare are un caracter confesiv. Este ,,Timpul retrăit” din amintiri: ,,Aș putea să scriu sute de pagini, fără să mă documentez, bazându-mă exclusiv pe amintiri”. Toate se bazează pe o memorie formidabilă, colosală.
Intelectual de înaltă clasă, caracterial, Alex Ștefănescu este o personalitate complexă, proteică, cu abilități pragmatice, cu alte cuvinte priceput în varii domenii. A descoperit ,,frumusețea fără egal a literaturii române” încă de la șase ani, iar de la nouă ani a decis că toată viața nu va face altceva decât să citească și să scrie: ,,Cititul și scrisul au fost viața mea”.
Tatăl său, fost inspector financiar, care a citit toată viața, punând bazele și unei biblioteci cu peste 2000 de cărți, i-a trezit această stare afectivă și intelectuală pentru arta al cărei mijloc de exprimare este limba. Nespus de bucuros că fiul, student la Litere, a ales ca profesie cititul și scrisul, i-a trimis o scrisoare de mulțumire lui Nicolae Manolescu, unul dintre mentorii săi, cel care l-a îndrumat pe Alex Ștefănescu să renunțe la poezie și să scrie critică literară. La rândul său, Nicolae Manolescu, impresionat de cele exprimate în scrisoarea amintită, i-a trimis o scrisoare de răspuns tatălui, pe care Alex Ștefănescu o păstrează ca pe un obiect sacru. S-a bucurat de spijinul tatălui său în alcătuirea unui fișier. Se adeverește citatul paremiologic: ,,Așchia nu sare departe de trunchi”.
Scrisul n-a încetat nici în situații neconfortabile. O parte din lucrarea de licență notată de Nicolae Manolescu cu notă maximă, a scris-o pe tren. In armată a scris pe dreptunghiuri de pânză decupate din cearceaf. Un eseu despre Ion Barbu pentru rubrica ,,Comentarii critice” din ,,Luceafărul” l-a scris în noaptea nunții.
S-a bucurat de o copilărie fericită alături de colegul său, Vladimir Găitan, viitorul mare actor, nelipsită bineînțeles de năzdrăvenii, ,,boroboațe și ghidușii.” În adolescență, s-a produs o adevărată ,,erupție de viață”, era un nonconformist, totul îi displăcea la adulți. Încălca mereu regulile regimului școlar și de viață în colectivitate, considerate niște interdicții, era un răzvrătit, era atras de viața ce palpita în afara școlii, trecând prin toate încercările: ,,Scriam versuri, aveam elocvență și umor, eram lider de opinie printre cei de vârsta mea.” În timpul studenției, toate acestea au fost înlăturate, și-a dat seama că este necesară respectarea unor reguli de viață impuse în societate. A ajuns la concluzia că nonconformist nu poți fi decât în creația artistică, pe când în viața zilnică este necesar să fii un conformist.
Un aspect al vieții sale este contactul permanent cu natura văzută ca ,,un spectacol al lumii”. Își amintește de plimbările cu tatăl său prin pădurile Bucovinei, de vacanțele petrecute, în anii de liceu, la bunica lui din partea mamei, la Boroaia, un sat dintre Fălticeni și Târgu-Neamț. Paradoxal, în timp ce se afla la București, ca student, a descoperit retroactiv frumusețea vieții de la țară. Trăitor la bloc, o mare parte din viață, la Constanța sau la București, visul lui Alex Ștefănescu de a-si construi o casă la țară, cu o livadă de pomi plantată cu mâna lui devine realitate cu banii câștigați după vânzarea cărții ,,Istoria literaturii române contemporane”.
O altă fațetă a personalității sale este puternicul sentiment erotic. S-a simțit atras la toate vârstele de ,,Iubirea care mișcă soarele și celelalte stele”, din celebrul vers a lui Dante, de ,,Etern-femininul” ce ,,ne înalță în tării” (Goethe): ,,Mă uitam și la fetele din clasă, cu sânii care împungeau tulburător stofa ieftină a uniformei. Pentru mine fetele erau și ele natură!” ,,Mi-am dorit dintotdeauna să iubesc o femeie și să fiu iubit de ea”. Domnița-Maria-Eugenia, colegă de facultate, cea mai frumoasă studentă, i-a fost hărăzită a-i fi iubită și soție. Nu uită că Domnița, alegându-l ca soț, a aruncat inelul de logodnă cu alt bărbat în lacul Herăstrău. De aceea, a iubit-o și a respectat-o permanent, gesturi de tandrețe nelipsind și acum, la anii senectuții.
Alex Ștefănescu se numără și printre ,,marii consumatori și producători de umor”. Umorul presupune inteligență, o formă înțeleaptă de a înțelege viața. O vorbă de spirit declanșează râsul. Râzând poți spune adevărul, un adevăr care, dacă l-am rosti cu austeritate, ar durea, ar supăra. Când a fost întrebat la cununia civilă: ,,De bună voie și nesilit de nimeni vă căsătoriți cu Domnița Maria Eugenia?”, Alex Ștefănescu a răspuns: “Da, cu toate trei!” Umoristul intrebuințează calamburul: ,,Cine s-a fript cu Ciorbea sulfă și în iaurt !” ,,Fiecare urnă funerară la urnă!” George Arion, colegul și prietenul lui Alex Ștefănescu, avea, de asemenea, simțul umorului, un umor savuros. Aflați în cimitirul Belu din București, în fața cavoului lui Ion Barbu, George Arion a spus: “ Niciodată nu a fost Ion Barbu mai criptic! ” Este o aluzie la ermetismul barbian. În Parcul Herăstrău, având în față bustul lui Maxim Gorki, Alex Ștefănescu, adresându-se lui George Arion, a zis: ,,Aici se va afla peste o sută de ani și statuia ta: Maxim Gorki și Minim Arion.” Atunci George Arion i-a compus epigrama: ,,În viața lui terestră nu este taciturn,/ Din contra, e volubil, isteț și sprintenel,/ El tuturora pare că-i tras ca prin inel.” George Arion, aflat în același avion cu Ion Iliescu, pe care il critica cu cerbicie în rubrica sa intitulată ,,Viața sub un președinte de regat’’, îi dă o carte cu dedicația: ,,Domnului Ion Iliescu în singura împrejurare în care n-aș putea striga pentru nimic în lume: Jos Iliescu!” Se amuza, de asemenea, cu George Pruteanu, amândoi având înclinarea spre glume și ironii ascunse sub aparența de seriozitate.
Umorist, dar și o personalitate cu o sensibilitate accentuată: ,,Am o infirmitate, sunt sentimental”. Îl hipersensibilizează anumite evenimente funeste care se petrec în viața oamenilor. În ziua nunții, mirii sunt striviți de tren, de asemenea, prezent într-o mănăstire, întâlnește o tânără frumoasă în straie monahale. Curiozitatea îl îndeamnă pe Alex Ștefănescu s-o întrebe pe tânără cum a decis să aleagă modul de viață monahală, asceza. Aceasta a mărturisit că, prin rugăciuni, într-o biserică, a implorat divinitatea să-i salveze mama bolnavă de cancer, făgăduind, în schimb, că-l va sluji pe Dumnezeu toată viața. Într-adevăr, ca prin minune, mama a fost salvată.
O altă latură a personalității sale este dorința arzătoare de a se bucura de viață, setea de viață: ,,Am fost făcut să mă bucur de viață.”
Un alt merit incontestabil al cărții îl constitue prezența unor informații istorico-literare, la care se adaugă circumstanțele în care i-a cunoscut pe anumiți confrați sau pe intelectuali cu notorietate în epocă. Mai întâi, în intenția autorului a fost să îmbogățească biobibliografia eminesciană. Merge pe urmele lui Mihai Eminescu, la Cernica, care, în 1882, se deplasa spre această mănăstire cu o birjă însoțit de un nepot a lui Ioan Slavici. Ignatie Grecu, călugăr la Cernica, afirma: ,,Acum un secol și ceva pe o bancă a stat Eminescu. De-atunci, mereu, toamnă de toamnă, frunzele cad peste umbra lui”. Tot în această carte, cititorul află despre faptul că în casa memorială a lui Simion Florea Marian, folclorist și etnograf, autorul unor masive sinteze: ,,Nuntă la români” (1890), ,,Nașterea la români”(1892), ,,Înmormântarea la români”(1892), ,,Sărbătorile la români” (3 volume-1898-1901), se păstra o față de masă pe care își scriseseră numele scriitorii dornici să viziteze locuința cărturarului din Ilieștii Sucevei. Alex Ștefănescu a descoperit și semnătura lui Mihai Eminescu. Comentând poezia lui Mihai Eminescu în cărțile mai sus-menționate, Alex Ștefănescu aduce unele elemente inedite. Face referiri la mentorii săi, Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Privitor la primul, introduce și o scenă amuzantă. În 1982, avînd o mașină nouă, Lada breac, de comun acord cu soția sa, Alex Ștefănescu decide s-o ofere în dar lui Nicolae Manolescu, dar, mergând amândoi în mașină, afirmația malițioasă a renumitului istoric și critic literar: ,,Ai o mașină mai inteligentă decât tine” l-a afectat pe ofertant așa de mult, încât a renunțat la decizie.
Fiind student, îi trimite poezii pentru ,,Contemporanul” și ,,România literară” lui Geo Dumitrescu. Așa l-a cunoscut. De la surioara lui Nicolae Labiș află amănunte despre geneza poemului ,,Moartea căprioarei”. În timp ce era redactor la revista ,,Tomis” din Constanța, Ștefan Bănulescu îl recomandă lui Marin Preda pentru a ocupa un post de redactor la Editura “Cartea Românească.” Celor doi, Ștefan Bănulescu și Alex Ștefănescu, se alătură și Adrian Păunescu, prilej de a-l cunoaște îndeaproape pe Marin Preda.
Despre Adrian Păunescu spune că ,,a fost unul din cei mai buni oameni din câți am cunoscut vreodată”. Autorul își exprimă profundul regret că, pe nedrept, a devenit pentru unii o persoană indezirabilă.
Nicolae Balotă, un intelectual de înaltă ținută, întemnițat ani grei în timpul comunismului, era prezent mai mult ,,în lumea cărților” decât în ,,lumea reală.” O pedeapsă nedreaptă, în închisorile comuniste, a primit-o și Ion Negoițescu. Mircea Dinescu îi dedică o carte pe care scrie: ,,Lui Ștefănescu, care a supt la aceeași țâță a talentului ca mine.”La telefon, Alex Ștefănescu rostește: “Este adevărat, am supt la aceeași țâță, dar tu ai supt primul și mi-ai lăsat foarte puțin talent.”
Referiri întâlnim și la următoarele personalități scriitoricești: Alexandru Piru, Eugen Negrici, Cornel Regman, Aurel Rău, Nicolae Velea, Gabriel Dimiseanu, Grigore Vieru, Matei Vișniec și alții. Lui Basarab Niculescu îi apreciază ,,inteligența sclipitoare”, ,,comprehensiunea”. Ioan-Aurel Pop, un ardelean ,,delicat și politicos”, ,,știe aproape totul despre istoria românilor”, dând pe față neautenticitatea, lipsa de adevăr din scrierile defăimătoare ale lui Eugen Boia.
Loial și onest, Alex Ștefănescu posedă calitatea de a fi franc, de a spune deschis ceea ce gândește. Nu întâmplător ,,Istoria literaturii contemporane (1941-2000)” a fost declarată simultan ,,cea mai bună carte a anului” și ,,cea mai proastă carte a anului”. ,,M-a făcut, notează autorul, pentru o perioadă de cîțiva ani inamicul public numărul unu în lumea literară”. Este o consecință a francheței sale.
Fiind în posesia doar a trei cărți aparținând lui Alex Ştefănescu, ne dăm seama că biblioteca noastră este mai săracă fără cărțile dedicate lui Mihai Eminescu și fără ,,Istoria literaturii contemporane”.
O caracteristică a scrierilor sale este limpiditatea, claritatea exprimării, evită limbajul criptic, ermetic, nu face abuz de cuvinte neologice, livrești.
Parcurgând această carte, ne dăm seama de robusteţea talentului de prozator. În concluzie, Alex Ștefănescu este un veritabil istoric și critic literar, un spirit ales ce strălucește prin arta cuvântului, un spirit care ne desfată prin pasiunea cuvintelor rostite și tipărite.
Constantin E. Ungureanu
