9 – Lămâiul de apartament – 4
Tăierile – tehnologice sunt la fel de importante pentru lămâi ca pentru oricare plantă pomicolă, dar sunt mai puține și mai ușor de executat. Cele mai importante sunt tăierile de formare a coroanei care încep îndată ce primul lăstar rezultat din altoire sau ieșit din sămânță, din butaș (în funcție de metoda de producere a plantei), care constituie viitoarea tulpină, a ajuns la înălțimea de 30 – 35 cm. Acesta se cârnește pentru a provoca apariția pe el de lăstari anticipați care vor fi viitoarele ramuri de ordinul 1, de schelet. Dintre aceștia se rețin 3 – 5 uniform dispuși pe tulpină iar când ajung și ei la lungimea de 20 – 25 cm se ciupesc pentru a obține noi ramuri, de gradul 2. Dintre aceștia de regulă se rețin 3 lăstari, unul în prelungirea ramurei de bază și ceilalți doi ca ramuri secundare. Această operație se continuă până la obținerea ramurilor de ordinul 4 – 6 care vor fi viitoarele ramuri de rod. Dacă planta a fost bine întreținută și hrănită se vor obține cel puțin ramificații de două ordine anual și astfel planta poate intra pe rod din anul 3. Așa se întâmplă de regulă cu lămâii obținuți prin altoire iar cei obținuți pe cale vegetativă au creșterea mai lentă și deci intră mai târziu pe rod. Se va urmări ca noile ramuri să nu îndesească coroana, ci să fie dispuse rarefiat și uniform în aceasta. De regulă după 3 ani se vor face tăieri de aerisire a coroanei, de corectare a aspectului și formei ei, de eliminare a vechilor ramuri scurte care au rodit pentru a facilita permanent apariția uniform în coroană a ramificațiilor de ordinul 4 – 6 care să susțină rodirea constantă. Tăierile pot fi efectuate oricând în timpul anului. În primii 2 – 3 ani în coroană se lasă un număr mic de fructe, 2 – 3, apoi numărul lor crește pe măsură ce planta devine mai viguroasă, cu respectarea parității de 1 fruct la 10 frunze bine dezvoltate plus frunzele necesare plantei propriuzise. Dacă se lasă un număr prea mare de fructe pe pom acestea rămân mici sau chiar cad. De fapt după înfloritul abundent de primăvară se rețin doar jumătate din numărul total de fructe posibile căci restul se obține pe parcursul anului, deoarece lămâiul înflorește și fructifică permanent. Ideal este ca între fructe în coroană să fie o distanță de 20 – 25 cm și acestea să fie răspândite în toată coroana.
Protecția fitosanitară este o lucrare nu tocmai ușor de realizat, deoarece de cele mai multe ori planta este în locuință, în coroană se află permanent fructe apte de consum în care se pot depozita rezidii nemetabolizate ale substanțelor chimice folosite la tratamente. De aceea este preferabil să se aplice o agrotehnică bună care facilitează autoprotecția plantelor. Nu toate semnalele apărute pe frunze, fructe sau ramuri sunt rezultatul activității agenților patogeni, ci pot fi și carențe ale diverșilor factori nutritivi. Astfel :
Carența de azot se recunoaște după frunzele mici, de culoare deschisă, gălbui, mai ales în jurul nervurilor. Se impune administrarea la sol de azotat de amoniu în soluție, 50 gr / plantă, sau stropirea cu îngrășăminte foliare bogate în azot.
Carența în fosfor se evidențiază prin brunificarea marginilor frunzelor începând de la vârf, urmată de căderea acestora în perioada infloririi. Se impune administrarea la sol de superfosfat în soluție, 80 gr / plantă, sau stropirea cu îngrășăminte foliare bogate în fosfor.
Carența de potasiu se recunoaște prin apariția unor frunze foarte mari, ușor cutate care apoi încep să de decoloreze, să se brunifice și să secrete clei și apoi să cadă. Se impune administrarea la sol de sare potasică în soluție, 50 gr / plantă, sau stropirea cu îngrășăminte foliare bogate în potasiu.
Carența de cupru provoacă alungirea exagerată a ramurilor și căderea alarmantă a fructelor încă de mici. Se impune stropirea repetată a plantelor cu zeamă bordeleză 1 %.
Carența de magneziu apare pe solurile prea ușoare și se recunoaște prin îngălbenirea și apoi căderea frunzelor mai mature de la baza ramurilor. Se impune administrarea la sol de sulfat de magneziu în soluție, 50 gr / plantă, sau stropirea cu îngrășăminte foliare bogate în magneziu, dar și prin înlocuirea pământului din vas cu altul alcătuit din amestec de pământ de țelină – două părți + mraniță – o parte + nisip de râu – o parte.
O fertilizare susținută a lămâiului cu îngrășăminte organice de bună calitate, ceea ce trebuie să recunoaștem că nu-i deloc greu, și folosirea amestecului echilibrat de pământ descris anterior conduce sigur la eliminarea acestor carențe.
Praful depus pe frunze provoacă diminurea fotosintezei, debilitarea plantelor, căderea frunzelor sau chiar uscarea plantelor. De aceea frunzele trebuie șterse sau spălate săptămânal de praf.
Lumina în exces este periculoasă pentru lămâi căci poate provoca arsuri pe frunze, căderea lor, a florilor și fructelor sau chiar uscarea plantelor. Lămâiul suportă mai bine lipsa de lumină decât excesul acestei. De aceea lămâiul nu se expune unui iluminat direct.
Căldura excesivă este la fel de dăunătoare ca și lumina. De aceea lămâiul se amplasează mai departe de sursele de căldură sau între vasul cu lămâi și sursa de căldură se amplasează materiale, paravane termoizolante.
Dăunătorii principali ai lămâiului sunt :
1 – Păduchii țestoși care apar mai întâi pe dosul frunzelor tinere, pe lângă nervura principală și apoi se înmulțesc foarte repede și migrează și pe fața superioară a lor, pe frunzele mai bătrâne, chiar și pe lăstarii tineri care cu timpul se usucă. Pot duce chiar și la uscarea întregii plante. În locul unde se află aceștia apare pe frunză o pastă vâscoasă care cu timpul este acoperită de fumagină, o ciupercă saprofită care imprimă frunzelor un aspect afumat. Combaterea se poate face cu produsele chimice specifice aflate în comerț, eu nu le recomand, sau cel mai bine prin ștergerea frunzelor imediat la apariția păduchilor cu tampoane de vată înmuiate în bere, macerat de tutun (obținut prin macerarea tutunului din 10 țigarete întrun litru de apă timp de 5 zile) sau în soluție de săpun neutru realizată prin dizolvarea a 30 grame săpun de bărbierit răzuit într-un litru de apă călduță.
2 – Păianjenul roșu atacă lămâiul ca și pe alte specii pomicole. Combaterea se poate face și cu produse chimice specifice din comerț, dar mai bine prin spălarea organelor atacate cu soluție de săpun.
3 – Păduchele lânos – care atacă toate organele plantei fie ele tinere sau bătrâne, iar uneori chiar și rădăcinile. Combaterea se poate face chimic cu: Sumi alpha 2,5 CE – 0,04 %, Sanvalerate 200 EC – 0,04 %, Fastac 10 EC – 0,02 %, Decis 2,5 EC – 0,02 % ș a, dar mai bine ecologic prin ștergerea părților atacate cu tampoane de vată uscate care apoi se ard.
4 – Musculița albă de seră dăunător polifag devenit problemă pentru lămâi. Combaterea se face prin tratamente cu: Decis 2,5 CE – 0,05 %, Lanate 90 WS- 90,05 %, Ultracid 20 EC – 0,15 % ș a.
O metodă de protecție contra dăunătorilor inofensivă pentru om constă și în înfigerea cu pasta în solul vasului de jur – împrejurul plantei a chibriturilor dintr-o cutie. Acestea se înlocuiesc lunar.
Recoltarea fructelor se poate face de la faza de întrare în pârgă până la coacerea deplină când fructele au căpătat culoarea specifică soiului. Fructele mature verzi conțin mai multă vitamina C decât cele coapte.
Dacă toate astea fi-vor respectate…
Ing. Ion VELICI
