Agricultura pe înțelesul tuturor / Arbuștii fructiferi

526

14 – Migdalul – 2
2 – Puțină morfologie. Migdalul are rădăcină ramificată, puternic ancorată în sol, întinsă pe suprafață mare (de 2 – 3 ori suprafața proiecției coroanei la sol) ceea ce îi permite să exploreze un volum mare de sol și deci să-și găsească ușor apa și hrana. Puieții tineri au un pivot central care pătrunde în sol până la 1 m adâncime, dar cu timpul acesta se atrofiază până la dispariție. Uneori rădăcinile pătrund în sol până la 6 – 7 m adâncime și depășesc 4 m depărtare față de ax. Dezvoltarea sistemului radicular depinde foarte mult de tipul de sol pe care se cultivă. Pomii de pe soluri aluvionare, umede au sistemul radicular mai superficial decât cei de pe solurile stâncoase, aride sau fertile. Tulpina este simplă la speciile și soiurile cu talie înaltă și multiplă, în tufă alcătuită din mai multe tulpini lungi care pornesc din zona coletului, de la suprafața solului la speciile și soiurile pitice. Coroana este variabilă ca formă și dezvoltare cu specia și soiul cultivat, la plantele sălbatice coroana este piramidală, invers – conică, iar la cele cultivate este sferică, ovoicală, conică, turtită sau chiar pletoasă. Pe măsură ce plantele îmbătrânesc coroana se deformează sau chiar se lăbărțează. Ramurile au culoare cenușiu-cafenie, sunt noduroase, garnisite cu formațiuni de rod ca: țepușe, buchete de mai, ramuri mijlocii, mixte sau salbe, specifice și altor sâmburoase. Mugurii vegetativi sunt mici, ușor alungiți și depărtați de lăstar din cauza perniței pe care sunt așezați și acoperiți cu solzișori cenușiu-deschis. Mugurii de rod sunt bombați (borțoși), cu vârful mai mult sau mai puțin ascuțit în funcție de soi. Aceștia sunt grupați în jurul unui mugure vegetativ. Toți mugurii trăiesc doar un an, iar dacă din felurite motive nu pornsc în vegetație ei se usucă și cad provocând degarnisirea coroanei. Frunza este asemănătoare cu cea de piersic, mai mică, verde-deschis, mată sau ușor lucioasă și apare la sfârșitul înfloritului inducând aspectul că migdalul mai întâi înflorește și apoi înfrunzește. Florile sunt mari, autosterile, formate din 5 petale albe sau roz, solitare, hermafrodite (conțin atât organe masculine, cât și organe feminine). Pistilul apare înainte de deschiderea florii, iar ovarul conține 2 ovule (semințe) din care una se resoarbe după fecundare făcând ca fructul (sâmburele) să aibă doar o sămânță. Fructul este o drupă al cărei înveliș exterior, mezocarpul, este subțire, acoperit cu peri și la coacere se usucă, crapă pe linia de sudură și lasă sâmburele să cadă. Sâmburele are un înveliș mai mult sau mai puțin tare, endocarpul sau coaja, care protejează sămânța din interior. Mărimea și forma sâmburelui variază cu soiul, de cele mai multe ori este ovoid, alungit, turtit lateral, uneori fusiform, simetric sau asimetric, semilunar; coaja lemnoasă este prevăzută cu canale care dacă sunt mari și numeroase induc sfărâmarea ușoară. Grosimea variază de la 1 la 4 mm, iar culoare de la alb-gălbui la cafeniu. Miezul sâmburelui – sămânța, migdala propriuzisă, este albă, cu înveliș galben, cafeniu sau roșcat, neted sau cu șanțuri, cu gust dulce sau amar, uleios.
3 – Particularitățile biologice – individualizează migdalul prin aceea că are o creștere rapidă ca plantă, intră pe rod după 5 – 6 ani dacă provine din semințe sau după 2 – 3 ani dacă este altoit. Producția de fructe crește treptat până la 12 – 18 ani când atinge potențialul maxim care apoi se menține până la 38 – 40 ani sau mai mult, dependent de tehnologia aplicată. La noi în țară unele exemplare au atins vârsta de peste 80 ani. Diferențierea mugurilor de rod începe prin iulie – august, cu 35 – 45 de zile înainte de maturarea fructelor și durează, în funcție de soi, 50 – 120 zile. Procesul diferențierii mugurilor se desfășoară lent până la recoltarea fructelor după care se accelerează și poate dura până toamna târziu dacă frunzișul este sănătos și viabil, până în decembrie dacă temperatura se menține peste + 10 grade C. Soiurile a căror diferențiere durează 50 – 70 zile au un repaus vegetativ mai scurt, înfloresc devreme și pot fi afectate de brumele târzii de primăvară, iar celelalte pot evita aceste brume începând să înflorească mai târziu. De regulă soiurile asiatice sau din Crimeea – Primorschi, Daghestan 266, De deșert, Persia 17, YXL, Tohani 1, Tohani 50, Tohani 58 / 18 – încep să înflorească atunci când s-au acumulat 5,1 – 6,7 grade C (de regulă între 20 martie – 23 aprilie), iar cele europene – Mărculești 3 / 51, Meteor, Ostrov 1, Tohani 18, Rims, Ialta, Prianâi, Prințesa, Ferragnes, Cristomorto, Tardy, Non pareille, când s-au acumulat 13,2 – 16,2 grade C însumând temperatura zilnică de peste 5 grade C, pragul termic activ, înregistrată la ora 7 dimineața, de regulă în perioada 6 – 21 aprilie. După fecundare în primele 45 de zile fructul se dezvoltă în procent de 95 %, iar pentru restul de 5 % are nevoie de 40 zile. Dezvoltarea completă a fructului durează 80 – 90 zile și dacă în această perioadă este secetă sau carență nutritivă fructele rămân mici sau cad. Mai mult decât la alte specii pomicole, la migdal cantitatea și calitatea recoltei depinde de condițiile de mediu și de tehnologia aplicată. Până prin anii 1940 producția de fructe în Asia era de 1.000 – 1.500 kg / ha, 2.800 – 3.700 kg / ha în Italia, iar în California era de 3.500 – 4.500 kg / ha. Acum producții de 4.000 kg / ha sunt ceva obișnuit. Producția se poate exprima în kg sâmburi în coajă / ha sau în kg miez / ha. Epoca de maturare a fructelor este o însușire biologică ce trebuie exploatată tehnologic. Din acest punct de vedere avem :
1 – Soiuri cu coacere timpurie (până la 15 septembrie) – Ardechoise, Mari de stepă, Mărculești 21, Bruantine, Mary Dupuy, Non pareille, Primorschi ș a.
2 – Soiuri de sezon mediu (până la 1 octombrie) – Preanâi, Sudak, Burbank, Nikitski 62, Miagkoscolup ș a.
3 – Soiuri târzii (după 1 octombrie) – Saucaret, Hattes, Dușistâi, Tompson, Ferragnes, Ferraduel, Rims, Languedoc, Tohani R 18 ș a.
Cele mai valoroase soiuri sunt cele care înfloresc târziu căci evită ușor pericolul brumelor târzii de primăvară și au maturare timpurie a fructelor care permite diferențierea mugurilor de rod pe o perioadă mai lungă, un repaus vegetativ mai lung, deci o rezistență mai bună peste iarnă și o recoltă mai valoroasă în anul următor.
Idiferent de soiurile cultivate materialul săditor trebuie să aibă vârsta de 2 – 3 ani la livrarea din pepinieră, adică plantele să fie bine fortificate. Puieții în vârstă de 3 ani trebuie să aibă deja formată coroana, recomandăm procurarea și plantarea puieților de 2 ani pentru a putea forma personal tipul de coroană cel mai convenabil.

14 – Migdalul – 3
4 – Cerințele față de mediu fac din migdal o cultură pretabilă Gorjului și rentabilă economic, o cultură care pune bine în valoare solurile sărace, calcaroase, chiar pitroase din zona submontană, altfel puțin pretabilă altor culturi agricole. În Gorj aceste terenuri au preponderent expoziție sudică și în majoritate sunt adăpostite de munți contra vânturilor dominante din iarnă. Față de temperatură migdalul are pretenții asemănătoare viței de vie, adică îi convine o temperatură medie anuală de 10,5 – 11,0 grade C, o sumă anuală de peste 3.400 grade C (suma temperaturilor de peste + 5 grade C, pragul termic activ, înregistrate dimineața la ora 7.00) și un număr de 1.700 – 1.800 ore de lumină pe durata vegetației. Găsește aceste condiții pe terenurile cu expoziție sudică, adăpostite de vânturi reci sau de ceață și fără umiditate excesivă în perioada de înflorire sau maturare a fructelor, care ar putea provoca brunificarea acestora, deci deprecierea calitativă. Se vor evita văile înguste ale râurilor care sunt bântuite de curenți reci, ceață și se vor prefera terenurile din văile largi sau treimea medie sau superioară a pantelor sudice. Față de apă migdalul are pretenții reduse dând rezultate bune în zonele cu precipitații peste 300 mm anual, însă cele mai bune rezultate se obțin în zonele cu precipitații de 400 – 500 mm anual. Apa freatică trebuie să fie sub 4 m adâncime pentru a evita putrezirea rădăcinilor. Se impun totuși două irigări cu norme mici de udare (300 – 400 mc / ha) prima la întărirea endocarpului (coaja sâmburelui) și creșterea sâmburelui, iar a doua la maturarea fructelor când se favorizează crăparea mezocarpului (coaja verde exterioară) și eliberarea fructelor, dacă lipsesc precipitațiile în aceste perioade. Față de sol migdalul practic nu are pretenții el putând fi cultivat cu succes pe cele mai sărace soluri, cele bolovănoase, pietroase, cu prundiș, cu până la 60 % calcar în compoziție. Totuși cele mai bune soluri sunt cele argilo-nisipoase, profunde, bine drenate și cu o bună asigurare a substanțelor nutritive. Pe solurile nisipoase cu substrat impermeabil, dar bogate în substanțe nutritive migdalul se dezvoltă rapid în primii ani apoi stagnează, iar pe cele nisipoase, uscate, adânci migdalul se dezvoltă mai încet, dar durează mai mult. Pe solurile cu apa freatică mai la suprafață de 2 m rădăcinile migdalului pot suferi din lipsă de aer. Încep să putrezească rădăcinile, frunzele se îngălbenesc și cad, tulpina și ramurile secretă mult clei și până la urmă plantele se usucă și pier. În cel mai bun caz creșterea lăstarilor întârzie și aceștia pot degera în timpul iernii. Pentru aceasta se impune folosirea portaltoilor adecvați din punct de vedere al afinității cu altoiul, al adaptabilității lui la condițiile locale de sol și al rezistenței la unele boli și unii dăunători din sol. Iată că din acest punct de vedere migdalul seamănă foarte mult cu vița de vie. Cea mai bună afinitate altoi / portaltoi este cea cu portaltoii de migdal (amar sau dulce). Desigur însă aceștia trebuie să satisfacă destul de bine și celelalte două condiții. Astfel de pomi dau recolte mai bune calitativ, precum și o durată mai mare de exploatare. Cea mai potrivită metodă de altoire este cea în pană. Practic există patru grupe de portaltoi :
1 – Portaltoi proveniți din semințe de migdal cu sistem radicular profund, pivotant, potriviți pe terenurile bine drenate, cu textură mijlocie, cu conținut ridicat de calcar. Acești portaltoi sunt însă sensibili la dăunătorii din sol.
2 – Portaltoi proveniți din semințe de piersic, de preferință soiurile Lovel și Nemaguard, cu rădăcini destul de profunde și ramificate, cu precocitate la rodire și rezistență acceptabilă la dăunătorii din sol.
3 – Portaltoi din hibrizi piersic x migdal recomandabili pe terenurile umede, dar profunde. Ei imprimă vigoare sporită noilor plante. Portaltoii GF 677 și GF 557 au rezistență bună la cloroză, afinitate bună, creștere rapidă a altoiului, rezistență bună la secetă și se înmulțesc ușor pe cale vegetativă.
4 – Portaltoi hibrizi din grupa Prunus din care cel mai bun este Mariana 2624 tolerant la ciuperca Armilaria mellea și compatibil cu soiurile Nec Plus Ultra, Texas și Perless, dar incompatibil cu soiurile Non pareille și Davey. Portaltoii de prun Mariana 2624 și Mariana 8 – 1 au mare rezistență la excesul de apă, mai ales de la sfârșitul verii și toamna când adesea survin ploi abundente. Hibrizii corcoduș x piersic P 322 x S 1058, Myran (322 x 1058) și Isthana (322 x 871) rezistă bine la atacul ciupercilor Phytophtora, Verticilium, Rossellinia și Armilaria.
Dacă toate astea fi-vor respectate…
Ing. Ion Velici

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here