Succesele cu care se fuduleşte ministrul Agriculturii, prof. univ. dr. Valeriu Tabără, sunt aidoma frecţiei la piciorul de lemn. De fapt, din analizele domnului ministru pot fi decupate minciuna, obedienţa, supunerea oarbă la opiniile altora, împotrivirea fanatică faţă de adevăr şi dovezile furnizate de viaţă. Adevărul este că guvernarea inadecvată din agricultură obligă România la plata unor amenzi fabuloase.
În anul 2010 România a fost penalizată de Comisia Europeană cu 44,3 milioane de euro pentru deficienţe şi non-performanţe în agricultură. În luna aprilie 2011 – o altă penalizare: 74,9 milioane de euro, pentru varii nereguli în sistemul de identificare a parcelelor agricole, relaţii precare cu fermierii şi controale ineficiente, la faţa locului, în legătură cu acordarea de ajutoare pentru suprafeţele (ne)cultivate. Ştim că România nu este singura ţară penalizată: Comisia Europeană a cerut restituirea a circa 530 de milioane de euro, cheltuite incorect pentru agricultură de unele ţări membre, România fiind alături de Bulgaria, Danemarca, Franţa, Grecia, Italia, Marea Britanie, Olanda, Portugalia şi Spania. Sumele cele mai mari le au de restituit Grecia (260 milioane euro) şi Spania (115 milioane). Văzând lista ţărilor „amendate”, am putea spune că suntem într-un conclav serios şi select, cu ţări importante, „case mari” ale agriculturii europene. Este adevărat, numai că, în cazul României, problemele specifice, distinctive şi definitorii, pentru care nimeni nu este amendat, sunt mult mai grave. Parte dintre ele ţin de mentalităţile şi obiceiurile noastre. De când îmi amintesc, înaintea sărbătorilor toate produsele erau din piaţa „liberă”, adică a micilor producători, se scumpesc – nu pentru că ar creşte brusc cererea, întrucât şi oferta se amplifică pe măsură, ci pentru că este un prilej nimerit de a câştiga un ban în plus. Uşor de rememorat că în ultimii douăzeci de ani oferta de produse interne a tot scăzut, iar motivele sunt plurale, ele ţin, însă, tot mai puţin de mentalităţi şi obiceiuri, de târguială ori negociere, cât de incompetente structurale şi de management în asigurarea securităţii alimentare a României, de care vinovaţi sunt/au fost diriguitorii ei opaci şi cu orizont socio-economic mărginit, toate partidele şi guvernele de până acum. E drept, noi le-am ales, noi le-am acceptat comportamentul antiromânesc şi evident mincinos, noi am aşteptat cu stoicism ca „altcineva” să dreagă lucrurile. În campania electorală din 2009, atât Traian Băsescu, cât şi Mircea Geoană ne ofereau soluţii pentru „dezvoltarea” agriculturii şi ridicarea nivelului de trai al românilor. A câştigat Zeus-BĂSE, care a aşternut un văl negru, de sărăcie şi foame în casele românilor. Cert este că, sub conducerea vaporeanului, în aceşti ultimi doi ani, România are de returnat Uniunii Europene aproape 120 milioane de euro din cauza proastei guvernări din agricultură, a proastei şi nechibzuitei folosiri a banilor primiţi de la UE. Cât despre propriile programe – nici nu are rost să vorbim. În locul lor au fost puse hăhăieli demente ori laude cu „succesuri” ridicole, plăsmuite de o camarilă iresponsabilă. Astăzi se vorbeşte, mereu mai apăsat, în întreaga lume, de o viitoare gravă penurie de alimente – pe măsură ce populaţia creşte, pretenţiile alimentare se amplifică şi ele, o parte însemnată a terenurilor agricole sunt scoase din circuitul productiv (pentru a face loc construcţiilor de locuinţe, fabrici, şoşele şi căi ferate – sanchi!!! – dramatică băşcălie ucigătoare!!!), apa necesară irigaţiilor este tot mai puţină (din cauza creşterii consumurilor industriale şi a celor casnice; mint cu ruşine, m-a molipsit prof. univ. dr. Valeriu Tabără prin abordarea semidoctă a fitotehniei), iar sporurile de producţie la hectar sunt tot mai reduse, dar cu cheltuieli tot mai mari. Se pare că s-a atins şi limita maximă de productivitate pe care o pot da noile soiuri vegetale (la orez, bobuşor, grâu, porumb, soia, floarea-soarelui, morcovi, ţelină ş.a.). Nu este, deci, de mirare, dacă se vorbeşte tot mai frecvent despre obţinerea de noi soiuri, care să fie mai rezistente la boli, dăunători şi insecte, la agresiunea buruienilor şi gândacul de Colorado (necesitând cheltuieli infime cu insecticidele şi erbicidele) – şi care, totodată, să fie mai productive (reducând consumul de îngrăşăminte) – toate acestea, nu pe cale clasică, ci prin ingineria genetică (aşa-zisele organisme modificate genetic – OMG). Într-o altă perspectivă, creşterea producţiilor prin folosirea îngrăşămintelor azotoase, erbicidelor şi insecticidelor, este acuzată ca ameninţând sănătatea consumatorilor. Iar de aici – nevoia agriculturii „sănătoase”, „bio”, care apelează foarte puţin ori deloc la chimicale. Ceea ce, însă, creşte costurile de producţie, fără a garanta creşterea producţiilor la hectar. Cei ce se încumetă să managerieze, cu ştiinţă şi conştiinţă, agricultura României trebuie să surmonteze o mulţime de probleme conexe: trebuie cultivată echilibrat întreaga suprafaţă agricolă, resursele de apă sunt diminuate, mici chiar, solul este degradat, iar populaţia din mediul rural este îmbătrânită. Ponderea populaţiei active în agricultură a scăzut de la 40,9% în anul 2001 la 28,7% în 2009. Structura populaţiei ocupate în agricultură pe grupe de vârstă arată că majoritatea femeilor au peste 45 de ani. Este necesară în România o strategie, o viziune, bine fundamentată ştiinţific, economic, umanist, privind dezvoltarea agriculturii pe termen mediu şi lung. O strategie românească elaborată de jos în sus şi nu de sus în jos, adică de la Bucureşti la Bruxelles şi nu de la Bruxelles spre România. Putem hrăni, de pe terenurile spaţiului mioritic românesc, 80-90 de milioane de oameni?! Frumos şi uşor de zis şi de scris! Deocamdată, însă, specialiştii agriculturii – partizani ai celei intensive, industriale, ai celei „bio”, ori ai celei bazate pe OMG-uri – par să nu observe că, dincolo de chestiunile de strictă specialitate, agricultura are de soluţionat tocmai problema cultivării integrale a terenului agricol. Pentru asta trebuie gândit la nivel politic, luând în considerare o pluritate de factori, între care motivaţia producerii în scopuri comerciale, motivaţie care lipseşte unei însemnate părţi a populaţiei din zonele rurale. Este necesar să remediem un paradox: în ţările cu o mare producţie şi productivitate de agricultură se ocupă circa 10% din populaţia activă, în timp ce la noi de agricultură „se ocupă” vreo 45%, cu rezultate lamentabile. Trebuie să conştientizăm şi să obiectivăm dimensiunile umanizante, socializante şi de alteritate ce definesc agricultura. Civilizaţia, cultura, moralitatea, viaţa demnă, cugetarea fecundă se întemeiază pe bunăstarea ontică a oamenilor reali.
Prof. univ. dr. Grigore Drondoe
