I-a fost hărăzit acestui pământ binecuvântat de Dumnezeu, de la Carpaţi şi Dunăre, să dea creatori geniali al căror nume au dat ocol lumii. Constantin Brâncuşi, un demiurg al sculpturii moderne, este unul dintre aceştia. Lui i s-a cuvenit, aşa cum s-a spus, să situeze sculptura la înălţimea la care numai Shakespeare a izbutit să ridice teatrul, iar Beethoven, muzica, formând împreună acea trinitate de aur ce se înalţă deasupra tuturor în arta omenirii.
Citind şi recitind din cugetările acestui “prince-paysan”, cum îi plăcea să-şi spună, îl redescoperim pe celebrul “plăsmuitor de forme şi idei”, pe marele gânditor, rămânem copleşiţi de bogata-i spiritualitate, pătrundem mai adânc în universul operei sale. Se spune că lui Brâncuşi nu-i plăcea să vorbească mult, nu dădea explicaţii asupra sculpturilor sale, dar, când recurgea la veşmintele vorbirii, exprima numai lucruri importante, gânduri alese.
În multe din aceste texte, cugetătorul şi-a exprimat concepţia despre artă şi viaţă (“Arta este realitatea însăşi”), despre misiunea artistului. Mai întâi, arta este o expresie a ludicului, prin urmare, artistul este un Homo Ludens (“Când nu suntem copii, suntem morţi”, “Oamenii trebuie să înveţe să se joace”, “Artistul face, în felul său, jucării…”).
Deosebit de interesante sunt textele aforistice prin care îşi exprimă încântarea, pasiunea sa pentru materialele asupra cărora a trudit cu dalta toată viaţa sa. Pentru Brâncuşi, lemnul, piatra, marmura, metalele sunt vii, au viaţa lor proprie, gândesc, ele înseşi sunt nişte sculpturi, ca o expresie “a acţiunii Naturii”, dialoghează permanent cu ele, numai artistul, cu harul său divin şi cu lupta sa neobosită asupra acestora, izbuteşte să elibereze fiinţa din interiorul materiei, să prefacă “sculpturile naturale” în “sculpturi artificiale”, “să descopere Spiritul tăinuit în materie”.Prin urmare, arta, în concepţia sculptorului, s-a născut din natură şi este în permanentă comunicare cu natura.( “În definitiv funcţia artistului rămâne aceea de a descifra semnele ascunse ale naturii şi de a interpreta misterele Universului”).
Plecat pe jos la Paris, aşa cum Badea Cârţan mersese la Roma, rupând câteva încălţări, mânat de dorinţa perfecţionării artistice, lucrează un răstimp cu maestrul Rodin, este influenţat de acesta (“Fără descoperirile lui Rodin, cele ce am realizat eu n-ar fi fost cu putinţă”), dar repede se desprinde de ultimul său maestru, părăsindu-i atelierul, cu gândul că “Nimic nu se înalţă la umbra marilor copaci”, îşi găseşte un drum propriu, Brâncuşi devine Brâncuşi, respinge orice model, intrând în confruntare cu materia, spre a-i descoperi, prin “tăietura directă”, toate tainele. “Eu rămân eu !” – afirma Brâncuşi într-unul din aforismele sale, cu referire la originalitate.
Deprins de copil cu încrustatul în lemn, îndeletnicire străveche a oamenilor în partea locurilor, care l-au ivit pe celebrul sculptor, şlefuitor permanent al marmurei, cu o rară înzestrare de transfigurare a pietrei, singuraticul Brâncuşi este obsedat de ideea exprimării, prin operele sale de artă, a mişcării, a vieţii, a elanului, a zborului spre înălţimi, să creeze bucurie, căci “Fără inimă nu există Arta!”.
O mare parte din aforisme conţin reflecţii asupra sculpturilor sale, fără de care nu mai e posibilă o interpretare a acestora. Reţinem câteva: “Cu această formă (“Oul sau Începutul lumii”) eu aş putea ca să mişc Universul “, “Poarta Sărutului….” vă vorbeşte despre marea bucurie că iubirea rămâne nemuritoare”; “Cocoşul “ (această opera de senectute) sunt eu”; “Doresc ca Păsările şi Cocoşii mei să umple odată întreg Universul şi să exprime marea Eliberare….!”.
Şi Brâncuşi, precum poetul nepereche al românilor, Mihai Eminescu, prin opera sa, nu a urmărit gloria “Fiindcă gloria este poate cea mai mare înşelătorie pe care au inventat-o oamenii”, conştient că a venit pe lume cu o menire, aceea de a crea frumosul, de a spori minunile lumii cu cele plăsmuite de mintea şi mâinile sale.
“Sfântul din Montparnasse” are conştiinţa valorii operelor sale: “Coloana mea… va fi una din minunile Lumii”; “Eu am ajuns un comis-voiajeur în branşa Artelor plastice mondiale”; “Nici nu vă puteţi încă da seama de ceea ce vă las Eu!”.
În concluzie, e atâta dumnezeire în cugetările lui Brâncuşi, ca şi în sculpturile sale.
Într-adevăr, România a dat omenirii, prin Constantin Brâncuşi, pe unul dintre cei mai mari şi mai originali sculptori, pe descoperitorul sculpturii moderne, ale cărui opere sunt admirate în marile muzee ale lumii, iar cel care s-a născut în Hobiţa Gorjului, un sat de care s-a auzit pe toate meridianele, “Nu va muri niciodată”, având acelaşi destin, ca al lui Shakespeare şi al lui Beethoven.
Profesor, Constantin E. Ungureanu
