Adrian Păunescu: „Sunt de ani şi ani victima nobilă a unui pariu cu istoria”

Poetul şi omul Adrian Păunescu a împlinit, la 20 iulie, 66 de ani. Cu acest prilej, el a acordat un interviu AGERPRES în care se referă la momentul aniversar, la proiectele sale, la condiţia omului de cultură şi a celui politic în societatea românească de astăzi.

AGERPRES: Ce reprezintă pentru dumneavoastră cifra 66?

AP: Ştiu că 66 ar fi o cifră cuprinsă în 666 şi că se spune că ar fi vorba despre un număr al diavolului.

Sigur, că nu este dependent de mine dacă am o vârstă sau alta. Eu nu aş fi vrut neapărat să împlinesc 66 de ani. Vroiam să o ia înapoi ceasornicul, să o ia înapoi calendarul, numai că nu se poate, şi atunci, fatalmente, trec prin această încercare.

66 de ani înseamnă şi mai multă tristeţe, şi mai multă responsabilitate, şi mai multă speranţă, pentru că eu sunt de ani şi ani victima nobilă a unui pariu cu istoria. Eu am tot spus că nu vreau să mor înainte de a vedea o ţară a tuturor românilor din toate provinciile lor natale.

Nu sunt, din păcate, prea încântat de felul cum evoluează lucrurile, de exemplu în România de dincolo de Prut sau în România de la Nord, deci în Basarabia şi în Bucovina de Nord. Nu sunt, fireşte, satisfăcut şi nu cred că este destul ce facem noi, cei de aici, cei din partea rămasă mereu acasă a ţării.

De aceea, nu aş vrea să pierd pariul. Aş vrea ca anii următori să dea înţelepciune liderilor români şi forţă creatoare de a reface ţara, în aşa fel încât numai prin voinţa numeroşilor şi triştilor români de dincolo de graniţele actuale să se petreacă Marea Unire.

Noi nu avem niciun fel de şansă altfel. Nu se poate face nici cu forţa armelor şi nici doar cu diplomaţia de înalt nivel, deşi e nevoie de diplomaţie de înalt nivel, e nevoie de ceea ce se numeşte, în termenii momentului, un lobby în marile capitale.

Nouă ne trebuie, într-adevăr, prieteni în lume pentru ca ei să încuviinţeze şi să încurajeze întoarcerea României întregi acasă. Dar, cel mai important lucru este exemplul „României mici” în care trăim noi. Dacă nu vom şti să facem din „România mică” ţara armoniei, a progresului şi bunăstării, degeaba sperăm că românii de dincolo de graniţe se vor întoarce acasă prin forţa credinţei lor.

Este gândul meu dominant din aceste zile. Sigur că sunt fericit că, la această vârstă, fetiţa mea cea mică, Ana-Maria, cea mai mică şi cea mai dragă, mi-a adus veşti excepţionale, a terminat pe locul I în clasa ei, la Liceul „Cervantes”, a dat un bacalaureat stră- lucit şi acum, pentru prezenţa ei foarte, foarte serioasă la olimpiadele de spaniolă, se poate înscrie la Facultatea de Spaniolă, şi ea preferă o a doua limbă, portugheza, pentru a-şi continua studiile.

Sigur că mă bucură şi activitatea fiului meu, Andrei, care e un om matur, un om serios, este conferenţiar universitar doctor. Are copii şi nepoţi, aşadar eu am strănepoţi, şi mă bucur, de fapt, de toată dezvoltarea din interiorul familiei mele spunându-vă, în acelaşi timp, că mi-e dor de cei care nu mai sunt.

AGERPRES: S-a spus despre scriitorul şi omul Adrian Păunescu că este un „incomod”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi inco-mod?

AP: O a doua problemă, incomo-ditatea de care vorbiţi dumneavoastră, ce să vă spun? Eu nu sunt neapărat într-un fel programat. Eu nu sunt incomod sau comod. Eu sunt cum sunt şi uneori mă înstrăinez de mine când trebuie să tac sau să fac nişte calcule. În genere, primul impuls a fost şi cel mai curat impuls al fiinţei şi conştiinţei mele. Nu am să-mi fac mari reproşuri în legătură cu viaţa mea.

Am trăit în luptă, nu m-am împăcat niciodată cu situaţia din jurul meu. Am încercat să o fac mai bună de la momentul în care am intrat în Partidul Comunist Român, în 22 august 1968, şi până în acest moment în care sunt un om relativ liber, nu am făcut decât ceea ce m-a îndemnat inima să fac. Am încercat să particip la renaşterea României, şi atunci, şi acum. Condiţiile au fost diferite, dar reacţia mea a fost aceeaşi.

Nu am nicio îndoială că oamenii care au suficientă limpezime, cuminţenie şi putere de a analiza faptele îmi vor restitui, când nu voi mai fi, titlurile pe care le meritam. Şi anume, ce am zis că ar trebui să mi se scrie pe cruce: „El şi-a iubit ţara, i-a apărat valorile şi săracii”.

AGERPRES: „Te rog să te consideri un poet fericit” – vă scria acum un an fratele dumneavoastră de peste Prut, azi regretatul Grigore Vieru. Chiar este fericit poetul Adrian Păunescu?

AP: Grigore Vieru, Dumnezeu să-l ierte, mi-a spus la aniversarea trecută, atunci când mi se părea la îndemână să vorbim, să ne întâlnim, iar dacă nu ne întâlneam, să vorbim la telefon, că ar trebui să mă simt fericit. Şi chiar că avea dreptate. Faţă de atâtea nenorociri câte se întâmplă pe lume, faţă chiar de nenorocirea care i s-a întâmplat lui în acest ianuarie îngrozitor, când a murit pe neaşteptate, întorcându-se de la sărbătoarea lui Eminescu, eu sunt un om fericit.

Am spus-o şi în alte ocazii, o repet, activismul meu social şi, uneori, şi politic se datorează unei anumite remuşcări pe care o am: că am avut prea mult noroc, şi cred că trebuie să mai dau din el şi altora. Nu am, din această cauză, niciun reproş să-mi fac. Aşa trebuia să trăiesc. Mulţi mă deplâng pentru partea mea politică, pentru partea mea de militantist social, adică, spun, domne’, dacă erai numai poet. Ce era dacă eram numai poet? Care era substanţa scrisului meu, să zicem aşa, a operei mele? Nu era nimic. Era un vid coafat. Eu am împrumutat din durerile contemporanilor mei, mi-am împrospătat propria durere cu durerea contemporanilor mei. Am fost în permanentă relaţie cu neamul meu. Am fost în incendiu. Am trăit iubind şi, cum am zis despre Bob Dylan, „Şi am murit trăind”.

Nu am niciun fel de reproş, din acest punct de vedere, să-mi fac. A, sigur, că am făcut şi erori, am avut exagerări, am pierdut multă vreme poate cu lucruri care puteau fi rezolvate mai repede, dar, cine ar vedea cu adevărat opera mea, şi eu acum sunt într-un proces de limpezire, de strângere a tuturor scrierilor mele – şi sunt uriaşe, sunt biblioteci întregi -, şi-ar da seama că nu am fost niciodată liniştit şi n-am avut niciodată comoditate sau lene când a fost nevoie de cuvântul meu, de dăruirea mea, de bătăliile mele.

Născut în comuna Copăceni, judeţul Bălţi (Basarabia), la 20 iulie 1943, Adrian Păunescu şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în judeţul Dolj. Studiile liceale le-a făcut la Craiova şi Bucureşti. A urmat Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1963-1968). A fost bursier, pentru un an, al Universităţii din Iowa – SUA (1970-1971).

A intrat în presa scrisă ca redactor la revistele „Amfiteatru” (1966-1968), „România literară” (1967-1970; re-dactor-şef adjunct) şi „Luceafărul” (1970-1972). Din 1973 până în 1985, a fost redactor-şef al revistei „Flacăra”. În aceeaşi perioadă a iniţiat şi a condus Cenaclul „Flacăra”. La 7 mai 1990, a înfiinţat Cenaclul „Totuşi iubirea” (continuator al Cenaclului „Flacăra”).

De-a lungul anilor, Adrian Păunescu a desfăşurat o activitate extrem de bogată ca jurnalist, scriind articole şi reportaje şi colaborând la majoritatea publicaţiilor centrale, cotidiene, săptă-mânale sau alte periodice din ţară .

Realizator de emisiuni social-culturale la Televiziunea Română (1971-1981), al emisiunii radio Cenaclul „Flacăra” (1980-1985). Este proprietar, fondator şi preşedinte-director general al Editurii şi Fundaţiei „Adrian Păunescu” SRL (din 1990). În prezent, conduce revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”.

Ca poet, a debutat în revista „Luceafărul” (1 mai 1960), iar editorial cu volumul „Ultrasentimente” (1965). A publicat foarte multe volume de versuri şi a primit premii şi distincţii pentru poezie şi activitate jurnalistică. Din 1994, este ales, mai mulţi ani la rând, preşedinte al Congresului Spiritualităţii Româneşti (care se desfăşoară la Alba Iulia şi, o singură dată, la Băile Herculane).