Adrian Păunescu, politica şi literatura

356

La începutul lui 1990, am primit, la Ministerul Culturii, un telefon „mobilizator”: vocea inconfundabilă a domnului Adrian Păunescu îmi cerea să intervin pe lângă Televiziunea Română pentru a determina difuzarea unui film despre cenaclul Flacăra. Filmul fusese oprit de cenzura comunistă. Era vorba, prin urmare, de un gest reparator, de reintroducerea în circulație a unei valori persecutate. I-am explicat, mai întâi, interlocutorului meu că Televiziunea nu e subordonată Ministerului Culturii şi că eu nu sunt Suzana Gâdea: nu pot da, aşadar, indicaţii şi ordine în toate ogrăzile „muncii ideologice”. Am adăugat însă că, în contextul dat, aş socoti, oricum, difuzarea unui asemenea film drept inoportună. Din două, una: ori filmul includea omagiile apoplectice adresate lui Ceauşescu de pe scena cenaclului, şi atunci nu putea decât să irite un public care, cu câteva săptămâni în urmă, asistase satisfăcut la execuția omagiatului, ori filmul era „curăţat” de pasajele cu pricina, dar atunci era un film mincinos, din nou (şi altfel) cenzurat, aşa încât să prezinte spectatorilor o imagine pură cu privire la unul dintre cele mai echivoce fenomene ale perioadei totalitare. Domnul Păunescu s-a supărat. Şi n-a pierdut de atunci nici o ocazie să mă scarmene în publicațiile dumisale. Când n-o făcea el, lăsa pe alţii s-o facă, la niveluri mărunt resentimentare, dar, prin acumulare, semnificative. Şi totuşi, judecând după manifestările sale publice de după revoluţie, domnul Păunescu nu e chiar aşa de supărăcios: căci, iată, cel care i-a suspendat uriaşele chermeze judeţene, cel care l-a pus în postura de rapsod rătăcitor – un soi de Avram Iancu bine hrănit, aflat în siestă perpetuă -, cel, în sfâr¬şit, care, în loc să-i mulţumească pentru osanale, i-a luat gazeta şi l-a transformat în articlier de rangul doi la Contemporanul – a rămas pentru domnul Păunescu un reper de neuzurpat. Un reper nobil, regretat, pe care a decis să-l slujească postum, invocând drept justificare un termen care, în vocabularul dumisale, nu poate decât să se sufoce: termenul „consecvenţă”. Dragi i-au rămas domnului Păunescu şi Nicuşor (pe care-l conjura la puşcărie să bea ceaiuri hepatice), şi membrii CPEX-ului (a căror arestare l-a umplut de amărăciune), dragi i-au rămas, cu alte cuvinte, toţi cei contra cărora pretinde, când o cere situaţia, ca a scris sute de poeme interzise. Domnul Păunescu pare singurul creştin din România: îi iubeşte şi pe ţăranii năpăstuiţi, şi pe cei care i-au năpăstuit, iubeşte şi bisericile demolate, şi pe demolatori, iubeşte, de-a valma, şi uliii, şi porumbeii, şi pe iepuri, şi pe vânători. Îi (ne) iubeşte pe toţi, militant, pe tunuri, cu lacrimi în ochi şi cu degetul ridicat didactic spre un cer perplex. Asta nu înseamnă ca domnul Păunescu nu e totuşi un om ca şi noi. Că nu are şi dumnealui idiosincraziile dumisale, micul dumisale discernământ; totul are o limită: Nicu Ceauşescu da, Petre Roman nu, Ilie Verdeţ da, Corneliu Coposu nu. Corneliu Coposu e un turnător oarecare. Partener politic nu poate fi decât cineva din tabăra acelora care centralizau turnătoriile şi le întreţineau ca pe o instituţie.
Cazul de care ne ocupăm pare complex. S-ar zice că domnul Păunescu e sfâşiat de sentimente contradictorii, că luptă pentru omogenizarea morală a vieţii sale şi că, dintre toate formele posibile de curaj, a ales-o pe cea mai „dostoievskiană“: curajul de a-şi asuma mlaştina proprie. Dar complexitatea aceasta e doar aparentă. În universul sufletesc al domnului Păunescu e prea mult aplomb şi prea puţină suferinţă. Omul se manifestă brutal, acaparator, linear până şi în ambiguităţile sale. Oricât ar părea de ciudat, ceea ce îi lipseşte cu adevărat e personalitatea. Domnul Păunescu e o schemă -, o schemă robustă, pletorică, dar o schemă: adică expresia previzibilă a unei unice motivaţii: setea de a fi pe scenă, de a trăi de pe poziţii de forţă. Fiecare fibră a domniei sale vrea un singur lucru, acelaşi lucru: să fie percepută, să stea la rampă. Plămânii domnului Păunescu nu vor să respire, vor să fie auziţi respirând şi să taie respiraţia celorlalţi. Pântecele domnului Păunescu nu vrea să digere, vrea să facă din digestia sa o ideologie şi un spectacol. Sudoare, lacrimi, plete, gesturi enorme, toate nu sunt decât recuzita unei infirmităţi: obsesia de sine, cuplată cu o teribilă neglijenţă lăuntrică. Iar această neglijenţă lăuntrică e un simptom al lipsei de personalitate. Ea sfârşeşte prin a semnala o cantitate fără contur, o nebuloasă de nesituat, o massă energetică dez¬axată. Cum să-i fixezi chipul? Îi pui dinainte probele exaltatei sale coprofagii, îţi răspunde cu inventarul abilelor sale subversiuni. Tot astfel, dacă Securitatea l-ar fi speriat cu lista „neregulilor” sale disciplinare, e de presupus (probabil că aşa s-a şi întâmplat) că s-ar fi refugiat în perimetrul performanţelor sale omagiale. Îi spui că demagogia sa face rău cuviinței naţionale şi sminteşte pe cei nepreveniţi, scoate din buzunar „evidenţa” celor pe care i-a ajutat. Îl faci ceauşist, îţi arată c-a fost victima lui Ceauşescu. Îl tratezi ca pe o victimă a lui Ceauşescu, des¬coperi că e ceauşist. E mereu acolo unde trebuie să fie pentru a rămâne basma curată. Pe scurt, nu e nicăieri, nu ştii de unde să-l iei. O singură nadă funcţionează: mirosul Puterii. Pentru a se menţine aproape de exerciţiul ei, domnul Păunescu poate pupa şi scuipa orice şi, mai ales, poate pupa azi ce a scuipat ieri şi viceversa. Iată semnele tipice ale unui delir fără personalitate. Şi, repet, ale unei grave neglijenţe sufleteşti. Mi-l pot imagina la Judecata de Apoi, recitând poeme linguşitoare despre Sfântul Petru şi recomandându-se ca militant criptocreştin. Fireşte, nici în Iad domnul Păunescu n-ar fi lipsit de resurse de acomodare: ar avea o variantă credibilă şi pentru Marele Adversar: două-trei catrene blasfematoare, un discurs înaripat despre smoală sau vreun dosar bine păstrat cu procese-verbale ale isprăvilor sale „satanice”. Domnul Păunescu are pregătite soluţii pentru orice împre¬jurare. Sigur de calibrul său, gata oricând să-şi justifice (sau să-şi versifice în cheie ingenuă) toate turpitudinile, incapabil, definitiv incapabil să se căiască, domnul Păunescu are – pentru vremurile pe care le trăim – toate înzestrările învingătorului. Îi prevăd o remarcabilă carieră politică. Va păcăli mulţi oameni cumsecade. Va fi votat. Va zgândări cu talent „punctele sensibile” ale naţiei: sărăcia ţăranilor, nerecunoștința copiilor, vitejia seculară a oştirii. Va şti să facă, din când în când, gesturi mari care să descumpănească opinia publică. Victorios, el va rămâne, în acelaşi timp, un simbol perfect al tipului de politician şi de om care nu ne trebuie. Îi lipsesc exact calităţile de care avem mai multă nevoie: limpezimea, curăţenia inimii, sobrietatea judecăţii şi rigoarea interioară. Pe scurt, personalitatea adevărată, alcătuită din ordine şi discreţie. Româ¬nia va reintra în normal când oamenii de genul domnului Păunescu vor trece neobservaţi sau vor fi consumaţi frugal, ca nişte accidente pitoreşti ale spiritului balcanic.
Aud tot felul de dispute în jurul calităţii de poet a domnului Păunescu. Ba că e genial, ba că e minor, ba că e egal cu zero. Evident, nu trebuie să amestecăm lucru¬rile. Poţi fi un mare poet şi un caracter deplorabil, după cum poţi fi o vestală netalentată. Eu unul cred că domnul Păunescu e talentat. Dar problema nu e asta. Problema e că pe domnul Păunescu nu-l interesează din cale afară poezia, nici măcar propria sa poezie. Pentru domnia sa, talentul nu e decât un instrument în plus de făcut tapaj. Dacă ar avea de ales între a scrie capodopere fără ecou garantat şi a bate târgurile ca tribun popular, ar alege, cred, fără ezitare, varianta a doua. În România, Rimbaud nu sfârşeşte exotic şi radical, ca negustor de mărfuri asiatice. El se agită, neruşinat, prin pieţe, ca un simplu negustor de vorbe.
Andrei Pleșu, Față către față. Întâlnire și portrete, Editura Humanitas, pp. 183 – 189.
Prof. pensionar Teodor Voicu