Condiţia baudelairiană a poetului răstignit pe pământ, albatros omenesc încarcerat în propria condiţie şi-o asumă şi Adrian Frăţilă în cartea cu poezii La arat văzduhul, Editura „Măiastra”, Târgu Jiu, 2013, încă de la început: Stau cheile pe masă – închise-n strâmt inel/ Ca mările de gânduri ce fruntea le-nconjoară/ Până încep să ardă în largul lor un fel/ De caravele smulse neliniştii de-afară// Se clatină o umbră ascunsă-n vistierii/ Pe mâna temătoare acum să le ridice/ Când boabe de rugină dau arborii târzii/ Crescuţi într-o lumină care pocneşte bice// Triumfă doar cuvântul la ferecate porţi/ Iar amintiri cu gesturi profund zornăitoare/ Rămân printre cochilii, şi nu te mai suporţi/ Înfăşurat în aripi care-au uitat să zboare.
Asumându-şi regulile stricte ale prozodiei, Adrian Frăţilă scrie o poezie muzicală şi fascinantă: Înţelenit în fixe legi şi clipe/ Ochiul se pierde-n ceruri la arat/ O, stelele au început să ţipe/ Străpunse de brăzdarul lui sărat// Umerii grei deprinseră să zboare –/ Arípile-nlăuntru nu s-au frânt/ Cu fiecare palmă de-nălţare/ Smulg prin văzduh mari brazde de pământ.
Întorcând ocheanul către sine, într-o lucidă autoscopie lirică, poetul îşi defineşte crezul: Pe-un aşternut de sare şi emoţii/ Care nu-i mult mai sus ca firul ierbii/ Pun cerul toartă la minunea roţii/ Şi scap acolo vulturii superbii// Iubire şi revoltă mă-ntrupează/ În mine frunze cad, lumina ţipă/ Dar iată-mă: eu sunt această rază/ Pe care-o sui arípă cu arípă// Nedumerit în zgura mea solară/ Şi tulburat de frigul ce divide/ Mă voi retrage cinci milenii iară/ În universul unei piramide.
Sinestezii nevăzute guvernează imaginile de o puritate fără seamăn: De-a pururi câte unul se desprinde/ Pentru o clipă-n lume-i mai răcoare/ Alt chip în loc imaginea îşi vinde/ Mercurului din bălţile fugare// Ilustră amăgire, crudă fază/ A lucrurilor ce-n final nimicu-s/ O, Beethoven în taină luminează/ Interiorul frunzelor de ficus.
Frumoase două catrene medievale: Plouă-n palat, se face verde/ Prin coridoare ca-n păduri/ În schiţa unui gest se pierde/ Rugina toamnei pe armuri// Despre curteni nu se mai ştie/ În sala balului mascat/ S-a stins şi riga-n dinastie/ Doar cu coroana-nveşmântat.
Adrian Frăţilă trăieşte într-un Gorj fabulos în imagini şi ritualuri, în muzici şi ziceri de dor, lumea acestui ţinut i se dovedeşte o zestre durabilă: – Până unde ai sperat/ Aripă de zbor curat?/ – Până unde ai visat/ Până unde ai visat// – Aripă de dor şi os/ Cât e zborul cu folos?/ – De la cer mult mai în jos/ De la cer mult mai în jos// – Spune-mi, aripă de cânt/ Cât zbor este în cuvânt?/ – Cât te-nalţă din pământ/ Să visezi la cerul sfânt// Şi te-aşază în pământ.
Poetul scrie dintr-o răsuflare, poeziile sale se rotunjesc din câteva cuvinte, el aduce limba română în stare de graţie cu mijloace artistice puţine, dar tulburătoare: Deschid fereastra: intră noaptea-n casă/ Pereţii parcă-s invadaţi de zgură/ Pe trupul ţintuit în rama groasă/ A răsărit o proaspătă arsură// Duc palmele la ochi – oglinzi fidele/ Prin care suie prădător şi pradă/ O, muntele-i tot mai abrupt în ele/ C-au început izvoarele să cadă.
Jucându-se cu vorbele, poetul obţine efecte remarcabile: De ce-mi tot pomeniţi de zbor/ Cuvintelorarípilor?// O rădăcină sângerie/ Mă ţintuieşte pe hârtie// De ce-mi tot pomeniţi de zbor/ Arípilorcuvintelor?
Poezia de dragoste e mai puţin reprezentată în carte, femeia apare doar aluziv în unele poeme: Ne-ascundem de furtunile din soare/ În catacombe, -n iris dilatat/ Femeie, şi în arşiţa mai mare/ Cu care stingi pe ruguri un bărbat// Am să pornesc în zori la vânătoare/ Păzit de ochiul tău înfometat/ Îţi voi aduce urme de răcoare/ Şi-n raniţă un câmp înmiresmat.
Adrian Frăţilă şi-a rafinat în ultimul timp mijloacele de expresie, el rămâne totuşi un poet al efectelor sonore, simbolurile sunt constrânse să îmbrace armura fixă a rimelor, poezia sa este o formă de lamento plină de har, şi regret că n-am scris mai de mult despre un poet atât de înzestrat. Nu e târziu însă niciodată.
Mihai DUŢESCU
