ADEVĂRURI ȘI REALITĂȚI ISTORICE – INJUSTIȚIA DIKTATULUI DE LA VIENA

525

Imediat după încheierea tratatelor prin Conferința de la Paris (1919-1920), în cazul României – Tratatul de la Trianon, avea să se împlinească și marele vis, reîntregirea neamului românesc prin înfăptuirea Marii Uniri. În același timp revizionismul maghiar nu a încetat să renunțe la iluzia așa-ziselor ,,drepturi istorice” și s-a contrapus mereu principiului auto-determinării popoarelor, legiferat de drept și de fapt prin amintitele tratate internaționale, propaganda lor iredentistă răspândind continuu și pretutindeni ,,tragedia Trianonului”. Or de aici au încolțit și germenii revanșei și apropierea Ungariei de regimurile totalitare de extremă dreaptă și extremă stânga, mai exact de nazismul german și de comunismul sovietic, adică marii vinovați ai declanșării celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), conflagrație care a provocat omenirii incalculabile pierderi umane și materiale, dar nu numai.
Iar pentru cine încă nu cunoaște adevărul istoric în întregul lui, trebuie să știe că mulți dintre liderii Ungariei de după 1920, colaboratori apropiați ai lui Horthy mai exact din preajma Diktatului de la Viena (30 august 1940), erau născuți și crescuți în Transilvania, stabilindu-se ulterior la Budapesta. Este vorba aici, în primul rând, despre foștii prim-miniștri – Bethlen Istvan, Teleki Pal și de fostul ministru de Externe Csaky Istvan, cu toții adepți pro-naziști, pro-Horthy și anti-români feroce. Adică ultranaționaliști și adepți înrăiți anti-Trianon, vizând prin urmare revenirea la vechiul regim austro-ungar (1867-1918), cu refacerea Ungariei Mari și readucerea Transilvaniei în granițele acesteia. Ceea ce, din păcate, avea să se întâmple în urma odiosului Diktat de la Viena, când teritoriul național al României a fost mutilat și sfârtecat, urmare a înțelegerilor pe Axa Germania – URSS și Ungaria, în primul rând, al monstruozităților hitleristo-hortyste. Or, într-o astfel de situație și cu atât mai mult cu cât prin pactul Ribbentrop-Molotov din august 1039 și ultimatului sovietic din vara anului 1940, României îi fuseseră smulse din trupul strămoșesc, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, autoritățile la vârf ale statului român în frunte cu regele Carol al II-lea au evitat o confruntare militară, întrucât armata română nu putea să facă față unei triple și foarte puternice agresiuni. Și astfel avea să fie impus ușor Diktatul hitleristo-fascisto-horthyist de la Viena, la 30 august 1940 și cedarea N/V Transilvaniei în favoarea Ungariei. Mai exact, a fost rupt din trupul României încă un mare teritoriu de peste 42.000 km pătrați și cu o populație românească majoritară.
Altfel spus, o altă mare nedreptate făcută poporului român printr-un astfel de dictat mârșav, iar ceea ce a urmat, avea să fie continuarea dezastrului și declanșarea terorii, cu pogromuri, asasinate, masacre și alte comportamente barbare săvârșite de către horthysti împotriva românilor transilvăneni, fiind cunoscute în această privință, între atâtea mari nenorociri, masacrele din satele: Ip, Trăznea, Moisei, Ciumarna, ș.a., din noaptea de 8/9 septembrie 1940 cu cei peste 240 de români asasinați de către naziștii unguri, în urma crimelor săvârșite fiind omorati în chinuri groaznice și mulți copii. Atât de cruzi și sălbatici au fost acești hortyști, încât la un moment dat, în urma unei interpelări, vizavi de astfel de atrocități, primul ministru ungur – odiosul Teleki Pal, a șocat prin răspunsul său, anume că: Nu se poate nuntă fără înjunghiere”(?!), sau altfel spus o cruntă revanșă ungurească, față de Tratatul de la Trianon. Pentru că și de aici încolo iredentiștii maghiari au forțat sub toate formele să cultive spiritul lor dominator de pe timpul Imperiului Austro-Ungar și într-un mod extrem de agresiv, în primul rând, promovând ideologia revizionistă, combătând și acuzând pe cei care prin Tratatul de la Trianon i-au dat ca dar de învingători ,,înapoiatei Românii balcanice”, Transilvania. Căutau atunci și susțin și acum aceeași iluzie a ,,drepturilor istorice”, scormonind mereu prin ruinele regatului-imperiu, dispărut definitiv de pe harta lumii și a istoriei după terminarea Primului Război Mondial. Din păcate, în preajma și în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale, cei care au condus atât de nesigur România acționau și în direcții opuse, servind anumite interese străine, dar pe altă parte, în fața politicii de forță a puterilor fasciste în special a Germaniei, s-a constatat și o pasivitate suspectă a autorităților statului și o încredere prea mare în garanțiile Franței și Angliei privind păstrarea integrității teritoriale a României. Ceea ce nu s-a întâmplat, dimpotrivă, avea să-i fie impusă marea dramă de la 30 august 1940, față de care cele două puteri democratice occidentale au avut doar minore reacții de condamnare a odiosului dictat, cu atât mai mult cu cât ambele țări treceau prin momentele dificile ale războiului și agresiunilor tot mai puternice ale Germaniei hitleriste și Italiei fasciste. Or de aici concluzia, anume că Diktatul de la Viena a fost pus la cale de către statele extremiste amintite și care la un moment dat, pentru a camufla poziția lor de forță politică și în special militară, au înlocuit termenul de ,,dictat” cu cel de ,,arbitraj”, ceea ce este total deosebit în logica diplomației internaționale. Este pronunțat la fel de incorect și din punct de vedere istoric, neputându-se trece cu vederea samavolnicia încheierii acestui tratat, de vreme ce România, participând la așa-zisele discuții de la Viena purtate pe un ton de forță, nu a putut să aibă o poziție oficială si ceva de spus, în schimb a fost mereu amenințată de divizarea întregului său teritoriu, în cazul în care refuză semnarea detestabilului dictat.
Or, cum o altfel de opoziție și rezistență a României la ceea s-a hotărât la Viena, în 30 august 1940 era imposibilă, situația țării devenise una mai mult decât dramatică prin tranzacționarea de culise și totalmente nelegitimă a NV-lui Transilvaniei în posesia teritorială a Ungariei horthyiste. De altfel, această provincie românească a trecut de-a lungul veacurilor prin multe momente de cumpănă și restriște istorică. Deși integrată Imperiului încă de la sfârșitul sec. XVII, aceasta a continuat să rămână o entitate autonomă până în anul 1867, când autoritatea imperială de la Viena a hotărât încorporarea Transilvaniei în granițele Ungariei. Și până în anul 1918, când a fost proclamată Marea Unire a tuturor provinciilor românești, timp de 50 de ani, românii din Transilvania au fost supuși la o cruntă exploatare de către grofii maghiari, chiar mai mult prin așa-zisa Lege a naționalităților din 1868, a fost declanșată o aprigă forțare a maghiarizării, inclusiv prin interzicerea învățământului în limba română. Apoi au urmat alte momente dificile și incerte pentru soarta României, care într-un final, după sfârșitul și al celui de-al Doilea Război Mondial, prin tratative internaționale intense (a se vedea Conferința, tratativele și tratatele de pace de la Paris – 1946/1947), Transilvania să revină de drept și de fapt la trupul patriei-mamă România. Din păcate, nu același lucru s-a întâmplat cu celelalte provincii românești – Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, care printr-un joc murdar de culise al marilor puteri, au rămas încorporate în granițele Imperiului sovietic, conform notelor ultimative din vara anului 1940, adică o încorporare teritorială absolut ilegitimă, admisă și după încheierea Tratatelor de pace de la Paris, din februarie 1947. Mai mult decât atât, statul roman avea să fie obligat la plata unor mari despăgubiri de război, atât în favoarea Uniunii Sovietice, cât și a Ungariei, hotărâri total nedrepte împotriva României, în condițiile în care provinciile cedate sau reîncorporate erau teritorii românești legitime, după cum și contribuția armatei române în multe momente esențiale ale războiului a fost evidentă și hotărâtoare.
Însă, din păcate, omenirea nu are liniștea necesară nici după ultima conflagrație mondială, dimpotrivă se intensifică conflictele pe Glob, în primul rând, din pricina celor care prin toate felurile de jocuri și mișcări de culise își doresc supremația mondială, regională sau zonală. Și se acționează de pe poziție de forță, cu atât mai mult injust și nedrept, în ciuda faptului că în urma Conferinței Mondiale pentru Securitate și Cooperare Internațională de la Helsinki (august 1975), s-au semnat și legiferat de către cele 35 de state, deci și România, drepturile și garantarea fiecărei națiuni la suveranitate, unitate și integritate teritorială, intangibilitatea granițelor și excluderea oricăror acțiuni de forță, soluționându-se pe cale pașnică diferendele de orice fel dintre terțe părți și popoare. Or, dacă în cazul țării noastre readucem în actualitate tratatele internaționale încheiate în ultimii 100 de ani vom observa, în special prin Tratatul de la Trianon (iunie 1920) și Acordurile de la Helsinki justețea respectării realităților și drepturilor etno-demografice, însemnând fără niciun fel de îndoială apartenența Transilvaniei la patria-mamă, România. Altfel spus, românii transilvăneni au ieșit după amar de secole de sub stăpânirea și crâncena asuprire străină, ceea ce însă nu convine celor care încă nu și-au uitat vechile mentalități de stăpâni și prin urmare încearcă să întoarcă în fel și chip roata istoriei, indiferent de cei care în decursul ultimului veac s-au perindat la conducerea regimurilor politice de la Budapesta. O fac și după 1989, prin manifestări vădit antiromânești și printr-o propagandă exacerbată, trăind mereu cu iluzia drepturilor lor ,,istorice” și după cum spuneam, cu mentalitatea de stăpâni, contrapunând revizionismul declarat principiului drepturilor legitime ale popoarelor la auto-determinare (a se vedea și cazurile altor popoare – slovaci, croați, sârbi, polonezi, ș.a.m.d.)
Așadar, încă o dată, în cazul Ungariei o atitudine revizionistă complet anacronică, este combătută cu fermitate de argumentele și realitățile istorice ale timpului, cu atât mai clar cu cât majoritatea absolută a populației Transilvaniei o reprezintă românii și evident apartenența de drept la România. Iar cine încă se mai leagă, fluturând injustețea Trianonului și într-un mod meschin și agresiv ,,dreptățile” Diktatului de la Viena, nu fac altceva decât să falsifice în continuare într-un mod grosolan adevărul istoric și voit amnezici la ceea ce a provocat odiosul dictat națiunii române, cu 80 de ani în urmă. Dar dacă Diktatul de la Viena a fost lovit până la urmă de nulitate, nu același lucru s-a întâmplat, din nefericire, în cazul celorlalte teritorii românești – Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, care au rămas în granițele imperiului sovietic, ulterior divizate și aflate acum fie sub influența rusească, ori incluse în spațiul teritorial al Ucrainei. O situație dramatică pentru populația românească din aceste provincii strămoșești, supusă necontenit discriminărilor etnice, lipsite de drepturi și libertăți cetățenești, inclusiv prin deznaționalizări forțate privind limba, educația, cultura, istoria și tradițiile lor strămoșești. Și atunci încă se mai pune întrebarea, oare, vom mai reveni cândva ca popor reunit și integrat în spațiul României Mari, sau totuși nutrim speranța că până la urmă toate aceste năpăstuiri provocate de veacuri și în lanț națiunii române, vor deveni în timp doar niște vise urâte, iar cei care le-au pricinuit să dea justificare și socoteală și în fața istoriei…?
DEȘTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!
PROF. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here