Accente polikratice – Ziua Culturii Naţionale şi a Eminescianismului în Târgu-Jiu

646

„Teama de viaţă şi frica de moarte cu care ne luptăm zi de zi, iată în ce cumplit infern ni-e dat să trăim” – îmi zice Personajul meu, cu care nu m-am mai întâlnit de vreun an, din cauza blestematei pandemii de coronavirus (Covid-19). E îmbrăcat aiurea, dadaist, ca Marcel Duchamp, androginizat. În mâna dreaptă are un baston din stejar, făcut de un meşter popular din Polovragi. „Vezi Dumneata, m-am obişnuit să trăiesc şi prin preajma strigoilor (aici vocea i s-a înălţat strident – n.m.), dar ca ei să ajungă în Parlament, zău, chiar nu m-aşteptam. Populat de tot soiul de fantome, brrr, ţi se face părul măciucă, precum lui Ion Al Moale, din celebrul poem sorescian („Dumneata” – din „La Lilieci” – n.m.). „Moroii” afirmă ba c-ar fi de stânga, ba c-ar fi de dreapta, ba c-ar fi globalişti, ba c-ar fi naţionalişti. Ba unul din aceşti ciudaţi pseudopoliticieni i-a aruncat lui Mihai Eminescu în cârcă nişte „consideraţii” halucinante: cum că, de pildă, dac-ar trăi, ar reclama tăierea „pensiilor nesimţite”, i-ar pedepsi pe corupţi etc. Tu nu vezi câte libertăţi ne-au fost suspendate? Ba acum ne ameninţă cu o vaccinare obligatorie, ca să nu ni se amputeze dreptul la circulaţie şi mişcare în Europa. Asist interzis la o cascadă întreagă de încochiliere a noastră într-un fals protectorat transcivic. Sunt reînviate absurdul kafkian ori camusian, sartrian ori ionescian. Încet-încet devenim pare-se prizonierii unei planete „infectate” cu toate „molimele disponibile”. Cunosc persoane fragile care simt că-şi pierd minţile, care conchid neputincioase că nu mai înţeleg nimic din mersul lumii „postmoderniste” pe care John Higgs o compară, antipoetic, cu o mlaştină (Higgs, 2019, 14)”.
Personajul meu se opreşte brusc din „prelegerea”-i rostită într-un ritm oarecum lent. Are un aer cam dezorientat. Se concentrase intens şi probabil îşi epuizase surplusul de energie. Nu retez repausul său transdocil şi-i continui peroraţia motivată: „Ultima provocare a ţării acesteia este aceea de a trece, cumva, prin mlaştina postmodernismului. Foarte puţini care dau piept cu „noroiul” ei izbutesc să treacă de postmodernism şi să iasă la lumină, de partea cealaltă, căreia eu i-am zis transmodernism. De obicei o parte din tovarăşii-mi de drum s-au recunoscut învinşi, s-au sinucis, s-au blazat, au crezut că pentru ei venise fatalul edec, că Apocalipsa stă să se întâmple. Postmodernistul de frunte Mircea Cărtărescu a căzut în plasa jocului video „Super Mario Bros”, creat de japonezul Shigeru Miyamoto, pentru consola video Nintendo. Probabil că acesta este cel mai recognoscibil aspect al postmodernismului: interferenţa dintre forme fără legătură între ele, care sunt puse laolaltă şi lăsate să funcţioneze în legea lor. Prestaţia acestui Mircea Cărtărescu a lăsat „curat-murdar” – vorba lui I.L. Caragiale lettristul – la apă şi în România „la jouissance”, care sugerează ludicitatea, desfătarea excitantă şi lubrică, având adică implicaţii transgresive şi erotice mai pregnante. O „Scrisoare” semnează şi Tudor Arghezi, iar, în 2015, Paula Romanescu i-o traduce în franceză în aşa fel încât să sune – cum afirma Roland Barthes – a „text de plăcere” a „posibilitate a unei dialectici a dorinţei, a unui neprevăzut al desfătării” (Barthes, 1994, 8-9). Din poemele argheziene tradusese şi Eugene Ionesco, într-un „Secol XX” din 1982 (1-2-3/ 1982, pp. 15-21; vezi „L’Androgyne”). Să fi auzit deja Arghezi de inedita explorare a dimensiunii androgine la începutul lui 1920, perioadă în care Marcel Duchamp a folosit pseudonimul Rrose Sélavy şi s-a lăsat fotografiat în travesti de către Man Ray, prieteni, amândoi, cu Constantin Brâncuşi? Spiritele mari se constituie deci de la sine într-o familie de elită mondială „futuristă” ori „expresionistă” din „dorinţa de a descoperi noi moduri de a vedea lumea” (Higgs, 2019, 58). Un bun exemplu de „art nouveau” îl reprezintă dezvoltarea tehnicii montajului în arta cinematografică (de după Serghei Eisentein). Să-ţi explic mai pe larg: montajul a înlăturat relaţia naturală dintre timp şi spaţiu, caracterizată prin înlănţuirea unor cadre succesive, şi a înlocuit-o cu juxtapunerea unor imagini disparate în moduri pe care regizorul (rus, român ori american – n.m., I.P.B.) le consideră semnificative, dimpreună cu scenaristul. Asemenea aspecte pare să le fi relevat şi aplicat şi Ion Cepoi în filmul „Poetul este un rege şi i se cuvine un tron – 171 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu”; realizat în mai 2020 la Floreşti-Ţânţăreni şi interpretat de Cosmin Brehuţă şi Gia Enache (am sesizat jocul cu temporalitatea, conflictul de perspective, multitudinea de efecte de ordin ritmico-simbolic)”.
Personajul meu a clătinat din cap, zâmbind condescendent. „Am fost în sală (sala Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” din Târgu-Jiu, orele 11-12,30 – n.m., I.P.B.) şi ţi-am ascultat cele două texte, rostite – vorba lui Jacques Claret – cu „toate funcţiile limbajului turate la maximum”. Să ţi le enumer fireşte instructiv: emotivă, conativă, poetică, cognitivă, fatică, metalingvistică; şi cu (auto)ironia de rigoare (Claret, 1982, 51-54). Lângă mine, era poetul şi editorul şi actorul George Drăghescu, pe care ţi-l ştiu de prieten de vreo zece ani. Am profitat de prilej şi i-am şoptit „conspirativ”: „Iar îl are pe zeul Kairos lângă el. Îl vezi cum îi flanchează Eul Atoatestăpânitor?”. Am comis această „indiscreţie” taman când ţi-ai început cuvântarea cugetantă despre „Strădania nemuritoare” – o „cărticică de seară” care „repovesteşte” coerent o expoziţie itinerantă „Ex libris Elvira Godeanu” (Drăghescu, 2020) prin Craiova, Drobeta Turnu-Severin şi Râmnicu-Vâlcea, prin „vocile scrise” ale unor cronicari abilitaţi: Ion Popescu-Brădiceni, Zenovie Cârlugea, Petru Ilie Birău, Daniela Ştefănescu, Petre Cichirdan, Mircea Suchici.” Şi iar personajul meu a amuţit, presupunând că voi eu a-i continua pledoaria pro domo. „Acolo, în incinta teatrului, hidos mascaţi, de parcă eram niscaiva extratereştri teleportaţi, din vreo galaxie vecină, pe Terra, am încercat – vorba scriitorului Ion Cepoi – „să mimăm… vechea „anormalitate:”: aceea de a fi fost liberi cu adevărat”. Parţial acţiunea a reuşit. Am avut şi el, şi eu, rolul nostru de care ne-am achitat autoresponsabili, în faţa unei asistenţe (peste 50 de personalităţi) remarcabile, căreia îi mulţumim şi pe această cale publicistică. Aşadar eu am prezentat şi recomandat publicului cele două cărţi de poezie „Romanţe pentru prea târziu” (Cepoi, 2020) şi „Fluturi în asfalt” (eu publicasem „Fluturi pe frezii”, în 2013 (Popescu-Brădiceni, 2013)).
În „Romanţe pentru prea târziu”, Ion Cepoi are ambiţii tacite de a fi un poet de direcţie în „litanii”, „antecronici” „poeme păgâne”, adică un (re)deschizător de trasee literare nebătătorite (în exces – n.m.). „Prima litanie împotriva fricii” evocă „şcoala naturii” („şcoala zorilor şi a înserărilor de peste an”). „Prima antecronică asupra victoriei”, ni se înfăţişează ochilor ca o „Satiră/ Scrisoare” eminesciană. „A doua antecronică supra victoriei” pare o replică la „Sfântul” lui Adrian Alui Gheorghe (Comunitatea artistică, 2020, 67-77) întrucât vădeşte acelaşi dramatism, aceeaşi tristeţe sarcastică, aceeaşi melopee tragicoritualică (Cepoi, 2020, 32-33). În acelaşi scenariu arhetipal „Facebookpoeme pentru cei care prind fluturi noaptea”, Ion Cepoi e „ultimul prinţ (care – n.m.) păzeşte pe pod/ ultima sfântă deschisă fereastră”.Ei, pe aceşti fluturi, dacă eu i-am zărit pe frezii, dacă Ion Cepoi care i-a identificat noaptea, Teodora Cristina Ciobanu i-a localizat, postmodernistic, de-a dreptul pe asfalt, ca Nicolae Panea. În „Fluturi în asfalt”, poeta „reciclează” întreaga producţie „columnistă” – şi procedează cu înaltă inteligenţă, întrucât, îi dedică direct, columnismului, ca fenomen esteticoliteraroartisticopoetic, un admirabil şi tensionant „compendium” de creativitate specific strictosensul numai Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu; ca, apoi, să-şi asume curajul de a se departaja de aceasta creator pe cont propriu. Această a doua carte e compusă în vers alb, în antiversură, în antifrastic etc. Culegerea de poezii a Teodorei Cristina Ciobanu e… antologică pe de-a întregul şi anunţă o poetă extraordinară, pre cinstea mea! Intuiţia şi bunul gust ale lui Ion Cepoi, ale mele, ale lui Daniel Cristea-Enache, Gabriel Chifu, Marian Drăghici, au funcţionat ireproşabil. Dar, ca unul care am semnat prefaţa cărţii, fireşte tot eu voi reveni cu o cronică în „Luceafărul de Dimineaţă”. Despre revistele lansate: „Miracol de Brădiceni, Revista Jiului de Sus, Crinul Satelor, Portal Măiastra, Ceaşca de cafea, Caietele Columna, voi comenta cu ocazia următoare la „Revista revistelor culturale” (tot o rubrică a mea, I.P.B.). Partea a doua a Zilei Culturii Naţionale şi a eminescianismului în Târgu-Jiu s-a desfăşurat la Cafeneaua literară de la „Gorjeanul” unde s-au lansat alte cărţi şi reviste dedicate evenimentului, după cum urmează: în avanpremieră: „Scrânciobul” de Nicolae Rădoi, „Rămăşagul şi alte povestiri” de Gheorghe Cârstoiu, „Florile râului” de Ion Popescu-Brădiceni; apoi, în premieră absolută: „Diurnalis” de Silviu Doinaş Popescu; „Anotimpuri repezi” de Lazăr Popescu; „Legende populare, doine şi balade de pe Valea Motrului” de Mircea Tutunaru; „Mici istorioare afectivo-veridice” de Vasile Ponea, cărţi girate, prefaţate ori îngrijite de mine sau de prietenii mei Mircea Petean, Valer Neag, dar şi de Aurel Ştefanachi, Valeriu Stancu, Constantin Cubleşan şi Theodor Codreanu, dacă nu mă uit pe mine însumi cu „Reinventarea lui Orpheus” şi „Rob la poezie”. O parte din aceste noi titluri, din 2020, am deja cronicărit-o în paginile generoase ale „Gorjeanului”. Despre celelalte, urmează a mă pronunţa.
Ion Popescu-Brădiceni

Bibliografie
Marin Sorescu: La Lilieci; Editura Cartea românească, Bucureşti, 1986, p. 92
Mihai Eminescu: Opere/ Studii şi articole politice; ediţie îngrijită de Ion Creţu; Editura Cultura Românească, Bucureşti, 1939
John Higgs: O istorie alternativă a secolului XX; traducere de Patricia Neculae, Editura Litera, Bucureşti, 2019
Tudor Arghezi: Pourquoi serais-je triste? Poèmes; version française et présentation: Paula Romanescu; Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2015
Roland Barthes: Plăcerea textului; traducere de Marian Papahagi; postfaţă de Ion Pop; Editura Echinox, Cluj, 1994
Tudor Arghezi: Versuri; Ediţie şi postfaţă de G. Pienescu; cu o prefaţă de Ion Caraion; Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
Jacques Claret: Ideea şi Forma; cuvânt înainte şi traducere: Dumitru Ghişe; Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982
Eugène Ionesco, tălmăcind din Tudor Arghezi: L’Androgyne, Julot (Fleurs de Moisissure), Le Promis (Le livre du soir); Langueurs, A cache-cache (Paroles assorties); Incertitude (Dernier poème du recueil „Paroles assorties”); în Secolul XX; nr. 1-2-3/ 253-254-255/ 1982, pp. 15-21
Ion Popescu-Brădiceni: Fluturi pe frezii; Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2013
Adrian Alui Gheorghe: Comunitatea artistică; Editura Junimea, Iaşi, 2020
Ion Cepoi: Romanţe pentru prea târziu/ Facebookpoezii de dragoste şi ură, în vreme de pandemie; Editura Revers, Târgu-Jiu, 2020
Oana Roxana Lupu: Evenimente dedicate împlinirii a 171 de ani de la naşterea lui Eminescu şi Zilei Culturii Naţionale, în Gorjeanul, an XXVII, nr. 8114, miercuri, 13 ianuarie 2021, p. 7
Vezi şi Ion Popescu-Brădiceni: Cronica literară. Romanţe pentru prea târziu de Ion Cepoi – Dedicaţii Doamnei Poezii; în Gorjeanul, an XXVII, nr. 8115 – joi, 14 ianuarie, 2021, p. 11
Silviu-Doinaş Popescu: Diurnalis; Editura PIM, Iaşi, 2020
Lazăr Popescu: Anotimpuri repezi; Editura Limes, Cluj-Floreşti, 2020
Mircea Tutunaru: Legende populare, doine şi balade de pe Valea Motrului; Editura Armonii culturale, Adjud, 2020.
Vasile Ponea: Mici istorioare afectivo-veridice; Editura PIM, Iaşi, 2020
Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea lui Orpheus; Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2020
Ion Popescu-Brădiceni: Rob la poezie; Editura PIM, Iaşi, 2020

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here