Suferinţa a atins cote maxime în anumite momente, a stors multe lacrimi şi nici-o lege şi nici-o răsplată în bani nu le poate şterge. Anumite lucruri care aparţin numai inimii nu pot fi plătite nici în aur. Răsplata a fost momentul 1989, dar o răsplată parţială, când Zidul Tăcerii a putut fi dărâmat dar nu demolat. S-au bucurat de ce-au făcut, s-au bucurat de momentele, care au fost trăite, s-au bucurat că le-au aparţinut numai lor, s-au bucurat că pot să-şi scrie, s-au bucurat că pot vorbi şi altora de ce au fost în stare şi că drumul în viaţă este plin de pericole majore şi că după mulţi ani se constată că păşim pe un drum pe care ei l-au văzut atunci. Nouă ne aparţin, doar, amintirile şi un gest de recunoştinţă, de a-i prezenta pentru a nu rămâne necunoscuţi.
Vorbim despre oameni care şi până în anul 1950 şi după anul 1964, au fost oameni de succes. Succesul le-a adus strălucirea, strălucire care a fost un motiv important ca să poată fi „înfieraţi” de anumiţi oamenii care nu au putut să fie la înălţimea lor. Au încercat să se apere. Şi au constatat că apărarea a fost dificilă. Dacă n-au murit în temniţe, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi din acele generaţii, moartea i-a urmărit ca o umbră în primele zile de libertate. Veţi vedea acest lucru din documentele pe care le am la îndemână. Fără aceste documente ar părea o poveste, care ar fi de necrezut, pentru unii care doresc să afle ceva despre suferinţele din trecutul apropiat şi care ar putea constitui repere pentru viitor. Dacă nu, putem afirma categoric că nu suntem în stare decât să gospodărim cenuşa trecutului, lucru care e puţin important pentru existenţa generaţiilor viitoare. Generaţiile trecute nu sunt importante numai prin cenuşa lor, ci sunt importante prin mesajul care l-au transmis şi pentru ideile pentru care s-au sacrificat şi nu sunt puţine, mai ales că nu încercăm să scoatem la suprafaţă ce a fost bun din trecutul nostru pe care unii îl neagă cu vehemenţă. Dacă aceşti intelectuali care neagă trecutul ar fi puşi să vorbească despre neamul său, mă refer la originile lor, am constata că nu au despre ce vorbi. Nu au nimic şi li se pare că ei sunt întemeitorii României. Ei pot fundamenta un dezastru naţional şi nu vor răspunde niciodată, aşa cum nu răspund nici cei care au construit o societate care a pus România pe ultimul loc în Europa.
Încerc o privire retrospectivă privind mişcarea anticomunistă din munţii Gorjului în fruntea căreia a fost Căpitanul Grigore Brâncuşi, cu cea mai vastă experiență în Pușcărie, cunoscută ca Banda lui Brâncuşi. Cei enumeraţi în rândurile următoare au fost consideraţi Bandiţi, iar acum luptători anticomunişti. Cred că adevărul este situat undeva la cote superioare, şi este confirmat de pregătirea, experienţa de viaţă, de munca şi activităţile desfăşurate până atunci şi după aceea. Vreau să pun alături de faptele consemnate în diferite documente şi amintirile mele, precizând că m-am născut în anul 1943. Eram destul de mic, firav şi complet nepregătit pentru a rezista unor acţiuni desfăşurate de profesionişti. Situaţiile pe care le-am trăit nu se pot uita şi poate că sunt interesante pentru unii din cititorii care nu mai doresc să reînvie acele timpuri. Încă mai pot spune ceva astăzi, despre acele timpuri.
Au trecut mulţi ani şi nimeni din cei implicaţi nu mai este în viaţă. Mă străduiesc să şterg anumite nume, numele celor gălăgioşi, care au jucat pe o „anumită pistă”, care au fost supuşi presiunii şi şantajului, mai ales că relaţiile cu urmaşii lor sunt bune şi nu aş vrea ca acestea să ia altă turnură. Cei care au fost anchetaţi şi apar în documente sunt: Căpitanul Gr. Brâncuşi, ordonanţa sa, Gr. Martău, învăţătorul Ion Rădoi, învăţătorul Al. Stoichiţescu, învăţătorul Gr. Pupăză, Polina Sârbulescu, sora căpitanului, învăţătorul Constantin Gh. Tabacu şi mulţi alţii care au sprijinit mişcarea, dar, au rămas în afara anchetei.
Multe documente de cercetare conţin afirmaţii neadevărate, fiindcă fiecare „inculpat” încerca să salveze situaţia. Au ridicat mari probleme Securităţii, iar, în final, limbajul revoluţionar al unor persoane care au dat mai mult decât li s-a cerut sau nu li s-a cerut, a rezolvat problema, adică au reuşit să contribuie la arestarea lor. Ulterior, s-au scuzat că nu ştiau ce înseamnă închisoare, lagăr, recunoaşteri ale acuzaţiilor. Scuzele nu sunt valabile. Cei acuzaţi au rămas calmi, calculaţi şi, chiar când erau la capătul puterilor, nu s-au lăsat pradă fricii. Ei, inculpaţii, care erau adepţii adevărului, au schimbat calea timpului. Printre multe adevăruri au strecurat şi neadevărul, nu pentru a acuza pe cineva, ci pentru a ieși din încurcătură sau de a se salva. Au răspuns că nu ştiu. De multe ori au tăcut. Nu au putut fi determinaţi să cedeze. Alteori, au precizat că nu-şi aduc aminte. Minciuna care nu fusese agreată în activitatea lor, de astă dată trebuia folosită cu mare grijă. Totul era verificat şi iar verificat şi consemnat.
De ce au apelat la neadevăr? Unul din răspunsuri, este că au lăsat acasă o soţie, copii, părinţi, o situaţie materială bună, bibliotecile pe care le-au strâns cu multă trudă, şcoala şi foarte multe fapte bune pentru localitate natală şi pentru ţară.
Un alt răspuns era şi mai derutant. Mă refer la anii de instaurare a comunismului. Dacă erai chemat în faţa unui organ de anchetă, mai aveai şanse la viaţă? Sau, mai pe scurtătură, te puteai considera fără speranţă, adică un om mort.
Dacă cei de faţă n-au murit în puşcării, putem spune că pentru o lungă perioadă de timp îi putem considera ieşiţi din lume, aruncaţi la marginea societăţii şi, chiar mai mult, pe marginea prăpastiei.
Mai fac o precizare utilă. Cei din vârful mişcării au fost intelectuali de frunte, intelectuali de mare calibru, intelectuali care au arătat că în situaţii grele, uneori fără ieşire, şcoala şi cartea le-au fost de mare folos. Ei au iubit viaţa, dar nu au exclus moartea.
Au gândit că Drumul spre Libertate trebuie apărat din tot sufletul şi merită să faci sacrificii. N-au realizat, poate, că drumul spre Libertate te face să-ţi pierzi libertatea şi în final să pierzi totul, pentru o perioadă limitată sau pe timp nelimitat. Despre Libertate s-a vorbit, se vorbeşte şi se va vorbi în permanenţă.
Aş vrea să amintesc, ceva, din cuvântarea la instalarea Preşedintelui Barak Obama, la conducerea S.U.A. De mai multe ori a zis Noi Poporul. A urmat o frază din care am reţinut: “Libertatea este un cadou de la Dumnezeu” şi i-a îndemnat pe americani să-şi păstreze libertatea individuală.
Oare, aceste cuvinte se pot auzi în orice ţară?
De fapt marele pericol, pentru regimul bolșevic care se instaura, au fost intelectualii şi nu orice intelectual, ci intelectualii de frunte ai satelor şi oraşelor. Sunt convins că dacă s-ar face o statistică, am constata că dascălii depăşesc, numeric, orice categorie care a fost legată de mişcări. Dascălii au fost pericolul cel mare. Au suferit mult şi o dată cu ei, Școala, Ţara şi viitorul ei.
În şcoală ar trebui să învăţăm copiii că trădarea este o faptă ce nu trebuie să se petreacă, pentru că preţul ei nu poate fi achitat în nici-o monedă.
Viitorul celor de acum 60 de ani, este un acum pentru noi…, iar acest acum al nostru este viitorul generaţiilor care ne succed….
Acţiunea acesta a rezistat probei timpului, iar evenimentele din 1989, când regimul dictatorial a fost răsturnat, când ne-am trezit brusc din somn, au confirmat justeţea acesteia.
Intervenţia represivă, pe care o veţi cunoaşte în paginile următoare, a fost importantă în anihilarea unor oameni şi pentru asta nu a răspuns nimeni. Şi ne referim la firul unor cariere construite pe succese, dar mai ales pe prăbuşiri. Ei au răspuns pentru ceea ce au făcut, alţii nu au fost deranjaţi.
În trecutul satului românesc găsim modul de soluţionare a viitorului.
Cu cât răscolim mai târziu Trecutul, cu atât mai îndepărtată ne este întâlnirea cu Viitorul acceptabil.
Putem vorbi de erori care devin adevăruri, de falsuri care devin adevăruri şi, în final, compromisul pe care nu-l mai pot caracteriza.
În lupta pentru supravieţuire a fost folosit tot arsenalul de cunoştinţe. Supravieţuirea era ţelul final pentru nişte iubitori de neam, de cultură şi de glie.
Privim, împreună, în trecutul apropiat, în care nişte oameni au fost capabili de fapte măreţe. Puteam vorbi, azi, de valori distruse, dar soarta i-a ajutat şi au reuşit într-o lume surpată.
Durerea mare n-a fost uitată, dar au iertat pe toţi cei care le-au făcut rău.
Acelaşi tratament l-am aplicat şi eu.
A trecut suficient timp de la Revoluție, au crescut noi generaţii, generaţii care nu ştiu nimic despre ororile stalinismului aplicat creator în Țara Noastră. Trebuie prezentate, fiindcă, astăzi, mai sunt unii care încearcă reabilitarea acelei perioade.
Pentru generaţiile viitoare este important să prezentăm aceste fapte reprobabile şi pentru care nimeni nu a dat socoteală și, poate, că nici nu va da socoteală. Mişcarea are o semnificaţie importantă şi fiecare participant are funcţia şi importanţa lui şi valoarea proprie. Au avut de înfruntat adversari puternici care împărţeau puterea, îngrijorarea, neputinţa, tristeţea și, în special, moartea…
Dar, au avut alături mulți Oameni care s-au solidarizat cu Mișcarea. Aș vrea să urmăriți acest fir al Solidarizării celor ce nu le-a fost teamă de puterea proaspăt instaurată cu forța. Acești Solidari au fost suficient de mulți și datorită lor Suferința nu a luat o mare amploare.
Cei arestați s-au putut întoarce la familia și la casa de unde fuseseră smulși și au putut continua firul vieții. Călătoria lor a fost lungă, obositoare și tristă, fiindcă nu aveau știință dacă porțile care se închideau după ei se vor deschide curând. Nimeni nu știa dacă va mai ajunge acasă, iar dacă vor ajunge acasă mai găsesc ceva din ce-au lăsat. Dacă participanții la Mișcare ar trăi, probabil, lucrarea ar fi mult mai cuprinzătoare şi ar fi putut spune mai mult alte amănunte despre suferințele lor. Prin ochii lor am fi văzut trecutul mai aproape de adevăr. Cei sacrificați nu și-au pus, niciodată, suferințele la cântar.
Familiilor implicate le cer îndurare pentru apariția atât de târzie a acestor rânduri care le vor aduce bucurie în sufletele atât de disperate altădată…
Oare, cei care au contribuit la situația tragică, chiar dacă au rămas necunoscuți, și-au făcut mustrări de conștiință?
Vânzătorii de neam nu au asemenea obligații…fiindcă au un răspuns scurt: și-au făcut datoria.
Oare, noi toți, care nu am petrecut, acolo, o zi după gratii, suntem în stare de a înțelege ce e Libertatea? Suntem în stare să înțelegem frica ucigașă? Putem înţelege nişte tineri cu forţă intelectuală de excepţie, umiliţi, înjosiţi,…?
Suntem în stare de a fi recunoscători?
Şi-au şters singuri lacrimile!
Dan Gr. Pupăză
