Accente polikratice – Transferul Puterii

88

Şi numai interceptând citatele la care recurge Nicolae Coande, cititorul, fie şi unul neabilitat, înţelege că „poetul este mereu persona altcuiva şi nu cere pretenţia că scrie în numele său”. El scrie în numele poporului său. Fiind un revoluţionar al vremii sale, s-a străduit „să resuscite artele uitate ale poeziei, să-i păstreze şi sublimului un înţeles mai vechi”, fiind ani de zile „în dezacord cu timpul său” ca Ezra Pound, din „Viaţa şi contactele”, şi „de mersul evenimentelor deloc influenţat”.
A fost totuşi şi este încă, „poet într-o ureche diletant copil din flori, al improvizaţiei aici în Oltenia unde să dai cu sanchi e o meserie o artă un geschäft”. Travestit, în fiecare personaj al său (Bătrânul fotograf Fincler, grasul Agop) „vorbeşte în dodii are viziuni / vrea să fotografieze pe întuneric / se crede un hellsichtig”. Decide a fi, ca poet, biograful bătrânului voyeur, ori „un biet fotograf într-un târg de haine uzate / creiere mucegăite”. Seria personajelor în care se dedublează parcă ad infinitum denotă, virulent / violent teza conform căreia fuga de realitate e iluzionistă.
Într-o ţară ca România de azi, de sub Băsescu, Ponta, Antonescu, Popescu-Tăriceanu ş.a. „forma propoziţiilor” nu poate fi decât „reflexie a (dez)ordinii temporale în cauzalitate”. Căci „tot Adevărul trebuie să fie exprimat în propoziţii deoarece tot adevărul este transferul puterii” (Ernest Fenelossa, The Chinese Written Character). Noi, poeţii – ca şi Ezechil – l-am văzut murdărit cu sângele tău, române, şi-am grăit: trăieşte deci în sângele tău dacă nu-ţi iei Destinul de coarne şi nu-l trânteşti la pământ, dacă nu-ţi iei inima-n dinţi şi „angajat direct” în lupta pentru Democraţia autentică (opusă Demokraturii actuale – n.m., I.P.B.) nu le dai peste bot troglodiţilor care-l conduc spre un iminent dezastru.
Dezorientaţi, căci „universul oniric se confundă cu cel financiar”, angoasaţi de „întunericul aceste lumi”; orbitorii contemporani ai poetului Nicolae Coande (să fie Mircea Cărtărescu, cel mai slab scriitor al generaţiei lunediste? – n.m., I.P.B.)conaţionalii săi îl încorsetează, căci modelul său nu este „nici cel care a mers vagabondând prin suburbii / nici Gautama / nici peregrinul Dalai-Lama – al său tanna / este Ahasverus cel de o unică pătrunzătoare culoare”.
În România noastră cea dodoloaţă nu e lumină nici cât să-ţi acoperi faţa, bâjbâi în interiorul unui animal sedus de poezie, ţi-e greu să înaintezi căci înainte nu se întrevede deocamdată nimic, viaţa te dezgustă, omule, „ca o gură plină de dinţi”, eşti „un smochin prăpădit aici la porţile luminii” şi ale Orientului. „În casa ciorilor printre îngeri în cămaşă de forţă”, aştepţi, românule, izbăvirea; estimp îl iubeşti pe cel ascuns aşa neputincios cum este”. Şi eu, editorialist la „Gorjeanul” ştiu – ca şi tine, poete Nicolae Coande – că abia mai rezişti, că abia îmi mai vorbeşti cu tot mai slabe puteri tot mai puţin memorabil. „E-atât de simplu să iubeşti simplu ce ţi se dă / chiar cu un pumn în gură să cânţi fără un dinte în gură”.
„Hai să dăm gata dihania şi dacă nici cu ajutoare nu o dovedim nu a noastră e vina” – ne îndeamnă poetul Nicolae Coande. „Nu omul a inventat vina a mai zis cineva / cu voce scăzută şi ne-a fost frică să nu treacă de ziduri / am dus încet la urechi mâna – dacă porcul ăsta ne-aude?”. „Ne-aude din Parlament, din Guvern, de la Preşedenţie, şi a ţării, şi a U.S.R.; şi a U.E.?” – îi ripostez, cam dur, ce-i drept, poetului căruia nu-i mai scriu numele. Iar „în canalul din spatele casei / să dovedeşti un porc negru ca păcura… nu e puţin lucru / nici amânare nu e / nu mai e vreme”.
„Haita e pe urmele noastre”, ale poeţilor, ale comentatorilor politici, ale mereu înşelaţilor în aşteptările lor perfect legitime, căci noi am aflat Adevărul unor minţi bolnave, la Malta, la Yalta, la Baloteşti, fiindcă spionul era în avion, cu o hartă secretă s-a prăbuşit, Oltenia urma să devină Republica Ţiganilor… „Mai bine l-am îngropa a zis cineva ne-am privit cu subînţeles”. „E carne împuţită nu se mai termină”. „Ceilalţi mă priveau pe furiş… a cui e vina ziceau”. „Obosit de atâta putere ascunsă am ieşit cu gura plină de dinţi”. „Doar presimţirea că voi sfârşi cu capul smuls – mai adaugă poetul, acelaşi Nicolae Coande, – fac tot ce pot pentru ca lumea să renunţe la mine.”
Criza nu mai încetează, „groaza ne-a lipit pe toţi de podea cu o anumită precizie”, „cu înţelesul ei de viaţă spânzurat”. „Cum să-l convingă cel ucis pe asasin că nu-l va urmări sub formă de strigoi? Am ştiut de la bun început că aici e sfârşitul”.
Ion Popescu-Brădiceni

1 COMENTARIU

  1. domnul Coande este un intrus in poezie, este lipsit cu duhul
    de unde atata exaltare la nioste textulete searbede
    se vede ca vedetismul de la tv pe unde a lucrat ori gazetarul de pe la Cuvantul libertatii
    i-a sters poetastrului asta (care se da rotund ca o gogoasa ) orice har
    pacat ca autorul articolului sufera de daltonism valoric
    nicolae coande este cu toata impaunarea lui un scribalau de mana a saptea
    ce sa i faci, valoarea la valoare trage!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here