Accente polikratice – Speranţe răsturnate

224

Oare, cu toate relele, a fost închisă şi speranţa în Cutia Pandorei şi s-a molipsit şi ea?!… Nu pot să cred; speranţa face parte din „liberul arbitru” şi poate fi îmbrăţişată de întreaga lume chiar şi în comuniune. O fi şi acesta un adevăr ţinut la secret şi manipulat?!… ca într-o dilemă, în care orice alegi – pierzi, sau pentru a minţi în numele nevoii de adevăr, deşi libertatea este dreptul de a nu minţi. Toţi ştim că politica nu are principii, are numai interese egoiste.
Oricum, noi trăim cu frenezie o flecăreală continuă şi am generat o societate care ar putea fi uşor răvăşită de istorie, deoarece întâlnim prea mulţi lachei de bunăvoie (o serie de diavoli „competenţi” şi mă întreb de la cine învaţă?). Societatea de azi va desăvârşi criza valorilor şi prosperitatea mitocăniei, cu atâta promiscuitate prin gălăgie şi va crea o lume care să-şi ajungă sieşi, dar care unora ne repugnă. Trăim o anormalitate „normalizată”, trăim un rău banalizat. Avem o libertate trăită urât, ce devine o teroare care ne schilodeşte, „părem” de un calm prin care ridicolul e dus la sublim, un calm care te violentează. De la 1848 s-a tot spus „bietul om aflat sub vremi!” – dar câte vremi?!… Am ajuns să stricăm ce nici n-am avut vreodată. Suntem obligaţi să apostaziem şi să ne raliem panteismului, dacă nu chiar ateismului. O să ajungem să nu mai fim nici pe durere stăpâni. De ce să creăm o istorie ruinată cu flecari şi cu fugari (plecaţi) peste graniţă? De la duplicitate am ajuns la cinism. Suntem martori că progresul exterior tehnico-ştiinţific a dus la un regres interior. Dar sunt convins că imanentul nu poate să întineze transcendentul.
Oare nu e prea târziu să simţi disconfortul unei modestii ?… a unei modestii uzurpatoare de şi de alte virtuţi? Să fie ultima încercare ratată, să fie la noi vie permanent specialitatea de a bate câmpii?!… Să ne mulţumim cu o ratare blândă dar cu ceva celebritate?!…Azi sunt prea mulţi profesori de democraţie, dar nu-i văd să-şi aplice concret principiile, doar vorbe în deşert. Aceştia se revoltă prin eschive. Am ajuns la o singurătate de o mare densitate. Avem ce-i drept băşcălia noastră autoritară, ca un aport (brand) naţional, ce pare a se fi transformat într-o filozofie de existenţă, care ne creează o anumită capacitate de a relativiza catastrofele. Nu trebuie să devenim vindicativi, să nu fetişizăm nimic, dar nici să înghiţim toate coteriile uzurpatoare de bunuri materiale intrinseci, de tradiţii şi credinţă, (ce ne trebuie nouă importul de Valentain, când avem Dragobetele nostru tradiţional???), de cultură, de viaţă tihnită şi civilizată, de caracter neaoş românesc prin care să te însărcinezi cu munca, de demnitate naţională. De ce să trăim melancolii cu rest, de ce să ne îmbătrânească iluziile, de ce să mergem cu spatele la viitor? Dar orice rău are şi un sfârşit, trebuie să ni se uzeze frica.
„Dar decât o viaţă moartă mai bine o moarte vie” spunea cineva. Dar nu trebuie să trecem dincolo de orizont brusc fără amurg. Asta s-a întâmplat odată şi nu trebuie repetat. Deznădejdii noastre nu-i trebuie teroare, mai ales că ştim că dorul n-are bucurie.
Este strict necesar să ajungem la o anumită stare de luminare, să ieşim din minorat – „din acea incapacitate a omului de a se sluji de inteligenţa proprie fără a fi condus de un altul”, după cum afirma Kant. Trebuie deci să fim hotărâţi şi să avem curajul să ne folosim inteligenţa proprie. Trebuie să aplicăm dictonul lui Octavian Paler: „curajul este o frică în care s-a pus ordine”.
Vasile Ponea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here