1. Cei de sus şi cei de jos
Bogătaşii planetei, care îşi celebrează globalizarea ca pe-o zeiţă postmodernă, miliardarii planetei care corporatizează economia mondială, aceşti îmbogăţiţi peste măsură, care stau cu fundul pe sacii cu bani, care-şi clădesc palate şi cartiere rezidenţiale exclusiviste, cu piscine la fiecare etaj, cu cinematografe proprii la fiecare nivel, cu avioane şi vapoare de un lux fabulos, ar trebui ei „eradicaţi”, remodelaţi eticomoral, culturalizaţi spiritual, şi finalmente daţi jos din ordinea paradigmei mondiale, de pe imaginarele lor tronuri intangibile şi doar aparent inamovizibile, ca s-o ia de la capăt, dacă, totuşi, li-e puterea reală.Iată ce se întâmplă în S.U.A.: segregarea societăţii în „cei de sus” şi „cei de jos”; cei posesori de averi uriaşe şi incredibile, obţinute (n-am nici o îndoială) pe căi nu tocmai ortodoxe, prin tot soiul de „inginerii financiare” ascunse/ oculte/ mascate/ învăluite în societale relaţii subterane, pe alocuri chiar mafiote, şi cei care locuiesc în „bidonvilurile” de carton presat.Ca atare o revoluţie mondială ar trebui să desfiinţeze polarizarea lumii în oameni care trăiesc bine şi oameni care trăiesc prost/rău, în cetăţeni care se bucură de o supraponderală civilizaţie şi indivizi defavorizaţi politic, marginalizaţi istoric, în copii care beneficiază de şcoli elitiste şi copii lateralizaţi în nişte amărâte şcoli de ghetouri/ rurale/ de cartier etc.
2. „Statul” şi „Republica”, la răscruci de istorie
Fantasmele meritocraţiei trebuie de urgenţă risipite de vântul unor reforme care să reinstituie întâietatea interesului colectiv în faţa egoismului individual? În ceea ce priveşte România, militez pentru social-democraţie materialistă şi pentru liberalism şi creativitate în gândire. Ţin să subliniez aspectul că „militantismul” naţional trebuie să-şi conserve identitatea, dar s-o reproiecteze pe ecranul transparent/ transfrontalier al unui europenism în nici un caz de tipar fagure ca la Asimov ori Marx, ci eventual de tip ciorchine/ colonie de corali.Între „Statul” lui Aristotel şi „Republica” lui Platon, mi-aş exprima opţiunea pentru un model poate canettian bazat pe arta supravieţuirii: căci clipa supravieţuirii este clipa puterii şi a dobândirii sentimentului inviolabilităţii. Aceasta este calea eroilor: duşmanul i-a atacat viaţa, după cum şi el a atacat viaţa duşmanului. Duşmanul este învins, eroului nu i s-a întâmplat nimic în timpul luptei, drept urmare plin de importanţa supravieţuirii lui, se aruncă într-o nouă luptă. Căci sentimentul inviolabilităţii lui creşte: o armură din ce în ce mai solidă îi protejează corpul. Dar poporul îşi doreşte eroii invulnerabili mai ales în faţa fenomenelor de corupţie, prostie, ticăloşie, hoţie etc.
3. Capitalismul şi socialismul: la baionetă?
Ca şi Elias Canetti, desfid însă potentatul ca supravieţuitor. Dezavuez dreptul acestui potentat paranoic asupra vieţii şi morţii supuşilor săi. Îi dezaprob consecinţa: a stabilit în juru-i un spaţiu pustiu, supravegheat strict. Nimeni nu se poate apropia de ei: cel care îi aduce un mesaj, oricine ajunge în aproprierea lui e controlat la sânge. Moartea e ţinută departe de el în mod planificat. Totuşi pentru puternicii pământului lucrurile sunt mai puţin uşoare decât pentru Dumnezeu. Puterea lor nu este veşnică, nu e supusă lor pour toujours, şi ştiu că ei nu au zile fără sfârşit. Astfel că prin revoltă/ prin violenţă, sfârşitul potentatului poate fi grăbit, ca la oricine altcineva.Prin urmare, repulsia potentaţilor faţă de supravieţuitori este cronică. Şi repulsia potentaţilor faţă de supravieţuitori s-a răspândit periculos. Ea se exprimă, vai, în stradă, în parlament, în erijarea intelectualilor ca regenţi ai demnităţii umane. Orice supravieţuire reală li se pare acestor indivizi a fi un afront public, un drept prea strict personal, o avere proprie, o proprietate preţioasă. Cine îşi permite, în mod ostentativ, să supravieţuiască în împrejurări primejdioase şi mai ales printre mulţi alţii, acela le uzurpă potentaţilor zilei/epocii „meseria” şi este urât (vezi forma de domnie absolută din Orientul islamic; mai vezi hitlerismul, maiosimul, stalinismul, legionarismul, pol-potismul, putinismul ş.a.m.d. – n.m.).În lumina teoriei de faţă, capitalismul şi socialismul sunt adversari redutabili, deşi ambele orânduiri preţuiesc producţia, succesul în producţia de bunuri. Ca atare, orice ţară se arată astăzi mai înclinată să-şi protejeze producţia decât oamenii. Dar oamenii nu pot fi intimidaţi. Ei îşi taie partea de putere căci sisteme de comandă eficientă, acute, s-au instaurat pretutindeni. Cine a ajuns în mod servil,/ ori ilicit/ prea iute „la vârf” sau cine a reuşit pe altă cale să obţină posibilitatea de a dispune la cel mai înalt nivel de un astfel de sistem, se va simţi copleşit de frica decizională şi va căuta să se elibereze de ea; cam ce i s-a întâmplat lui Victor Ponta ca prim-ministru, în contextul „crimei” ce i „s-a înscenat” la „Colectiv”.
un comentariu de Ion Popescu-Brădiceni
