Sunt un adept al integrării într-un timp anume. Eu m-am priceput să procedez în consecinţă. Dar, din această postură, redactând articolul de faţă, înnod un fir ariadnic, fabulos, în felul său. De pildă, zilele astea, am regăsit un mai vechi eseostudiu critico-hermeneutic despre „Turnul Lacrimei” (e o carte a mea ce s-a impus cu de la sine forţă ecriturală – n.m.) elaborat de un eminent profesor novăcean Dumitru Bondoc; un homo transculturalis de o fineţe rară, cu un mod anume de a nu supralicita rigorile, indiferent de cât ar fi de ostrakonice. Fireşte că l-am publicat în „Gorjeanul” imediat de cum l-am redescoperit în biblioteca-mi ionaionică în care totul se rătăceşte, dar nimic nu se pierde. În acest timp anume, au trăit câţiva mari dascăli de carieră ce mi-au fost profesori. Unii desigur sunt gorjeni, au spirit vladimiresc, şi tocmai de aceea le preţuiesc indiscutabila personalitate. Dovedită metodic, principial, cu o eroică sârguinţă, cu un entuziasm nesecat, precum izvoarele din Brădicenii mei arhetipali.
În această galerie de aur, în acest panteon de sacrificiali, stau, la locul lor de cinste, oameni capabili să formeze dar şi să ierte, câteodată, inevitabile abateri cu miez, categoric, revoluţionar.
Aş începe cu magistrul Titu Rădoi, cu criticul profesionist Ion Trancău, cu inteligentul comentator de cărţi biruitoare în eon, Eugen Velican, ori cu Teodor Voicu şi Dumitru Bunoiu, cel dintâi un bun scriitor, istoric, cel de-al doilea iniţiator de „Cuget Liber”. Aceşti adevăraţi intelectuali succed generaţiei interbelice, ea însăşi vădind, cu adânci / înalte accente axiologice şi politice. Ca unul care am scris despre opera lor cu o „vinovată” insistenţă, din simplul motiv al dorinţei de a reînnoi patrimoniul local cu alte valori ca model paideic şi epistemologic, mă pronunţ în deplină cunoştinţă de cauză, în deplin canon, de pildă, cu Eugen Velican, care nu s-a temut să publice un portret despre mereu debordantul orator, cu o memorie de elefant, Teodor Voicu, căruia i-a fost evident formator şi educator. Dar, lui Eugen Velican, i-a fost elev, la liceu, profesorul universitar de azi, Ion Buzera… Într-un cenaclu, care a produs destine de excepţie, Eugen Velican Însuşi a fost excelenţa de rigoare, Ensul potrivit în Locul alveolar filozofic / filologic… potrivit.
I-am reproşat mereu – şi continuu să mă încăpăţânez a o face – lui Ion Trancău şi domnului profesor Eugen Velican că nu şi-au strâns studiile, articolele, marginaliile, comentariile (abilitate punctual – n.m.) într-o carte ori în mai multe volume. Între timp Ion Trancău a înţeles cum stă chestiunea (şi s-a conformat – n.m.). Ca atare, au fost situaţii când, de ce nu să recunosc, le-am precizat că, măcar în ceea ce mă priveşte, cu cele ce scriu, să fie mai echilibraţi în afirmaţii. Fiecare, e cazul, să ne respectăm statutul.
Am încercat a-l convinge pe domnul Eugen Velican că, risipite în „Caietele Columna”, revista a cărei colecţie completă o am doar eu şi Vasile Ponea (el redactor-şef, eu redactor principal) şi, prin urmare, contribuţiile Domniei-sale sunt/ vor fi inevitabil condamnate uitării (temporară, dar categoric nemeritată, din pricina „greutăţii” lor auctoriale, vocaţiei predilect pedagogice, deschiderii către „eternul cuvânt reîntemeietor de paradigmă transistorică” – n.m., I.P.B.). Până când o să întreprind eu însumi un meritat studiu monografic.
Tot un nedreptăţit al epocii acesteia năuce, nebune „de legat”, dispreţuindu-şi modelele impecabile/ şi imperativele transcendente, a fost – era să uit, pe lângă alţi dragi comilitoni ai mei – pe care i-am promovat constant fără rezerve de câte ori am avut prilejul – (pre numele lor Cornel Cârstoiu, Grigore Pupăză, Dan Pupăză, Ion Cepoi, Haralabie Bodescu, Emil Mladin, Iancu Popescu, Eugen Velican, Teodor Voicu (a cărui fiică e o germanistă „pur sânge”, singura demnă urmaşă a scriitorului Dumitru Dănău)), a fost – reiau ideea –, Viorel Gârbaciu, un impecabil poet suprarealist şi un strălucit autor de versuri „clasic-moderne” pentru copii. Cu profesorul Iancu Popescu, am băut, recent, o apă minerală şi o cafea, la un bar select. E un cititor devotat al creaţiei mele jurnalistice din „Gorjeanul”, e un exigent cunoscător de limbă română ca şi Eugen Velican, ori ca şi Constantin Popescu-Băleşti, Ion Popescu-Sohodol, prof. dr. Ion Mocioi, prof. dr. Nicolae Brânzan, prof. dr. Adrian Gorun, prof. dr. Gheorghe Gorun, scriitorul Nicolae Dragoş, prof. univ. dr. Mircea Tutunaru, prof. dr. Lazăr Popescu, poetul Adrian Frăţilă, poetul Ion Căpruciu ş.a. Consecinţa absolut firească e inevitabilă. Iancu Popescu mi-a subliniat formidabilul aspect (bănui cu o subiacentă ironie – n.m., I.P.B.) că dacă discipolii recunosc meritele înaintaşilor, şi aceştia trebuie să respecte opera urmaşilor lor. E o dialectică moralmente obligatorie şi pentru unii şi pentru ceilalţi. Lux facta est?! Dar, totuşi, fiindcă, metacritic nimeni nu s-a pronunţat asupra operei Domnului Profesor Eugen Velican, hai s-o întreprind tot eu. Domnia-sa abordează un subiect parţial analitic însă prompt poliedralic. Ca-n „Alice în Ţara Minunilor” ori în „Ţara oglinzilor”. Astfel că „oglinzile” lui Eugen Velican reflectă nu atât realităţi „imponderabile” cât referenţiale şi „involuntar” (cum altfel de la Eugen Negrici încoace? – n.m., I.P.B.) autoreferenţiale. Textul pe care îl reiterează periodic – ce salutar ar fi fost dacă l-ar fi „imitat” pe Perpessicius măcar – din nefericire e prizonier în reviste fără răspândire naţională, deşi conform propriului lor „imperiu de manifestare” pe de-a-ntregul meritoriu s-ar fi cuvenit să-l aibă şi să fie recunoscute şi de marii cronicari ai saeculumului eviscerat, de prea multe ori, şi de nulităţi „instituţionalizate” arbitrar şi de „eminenţe cenuşii” false şi aberante „ideologic”).
Ca atare, nişte note de lector semnate de Eugen Velican urmează, ca „tact angelic” şi ca format (à la Pareyson – n.m., I.P.B.) „apollinic”, unor Titu Rădoi, George Uscătescu, Octavian Ungureanu, Cornel Cârstoiu, Zenovie Cârlugea, toţi, din păcate, nişte „tradiţionalişti”, însă zău, cu temeinică pregătire „poligrafică” şi cu „glorioasă” apartenenţă la trecut; or, iertată-mi fie „pronunţia exoteric-ezoterică”, eu, ca şi Al. Macedonski, sunt doar adeptul, profetul, enunţătorul viitorului.
Ce vreţi, de la o vreme, sunt „expert” într-o futurologie imediată. Nu de alta, dar mă tem ca, nu cumva lichelele, gunoaiele, impostorii, parveniţii de tot soiul, proştii care au populat, insidios, instituţiile Statului, să-mi „arunce în aer” statutul social, politic, insurecţionar. În ceea ce-i priveşte pe „diferanţii” intelectuali, pe care, cu dreaptă recunoştinţă, i-am elogiat, le mulţumesc public că există, că-şi exercită în continuare exerciţiul corectiv.
Ion Popescu-Brădiceni
