Îl cheamă Mircea Pârvulescu şi-i un „personaj enigmatic”, în felul său, al periferiei Târgu-Jiului. Pletele-i par unse cu un ulei oriental, chipu-i alungit pare misterios. Cu eu-i într-o nefericită derivă, percepe lumea altfel. S-ar vrea plutitor deasupra cuvintelor peste împărăţia de fluturi întraripaţi ca nişte îngeri de curcubeu înmiresmat. Elogiind dansul metaforelor vrăjit, visează să facă din părul sălciilor de la Masa Tăcerii o cascadă de smarald. Când or să treacă gorjencele, el, vânătorul de absolutul iubirii, va arde ca ochii sticlind.
Dintr-o lacrimă de stea o să-i facă uneia din zâne o brăţară din sânzienele care împodobesc regal câmpia, pe care, iniţial şi iniţiatic, să fi gravat, asemenea lui Edgar Alan Poe, cuvântul «NEMURIRE». Îngerii de cristal coloidal or să aplaude cu aripile, scuturând clipele de polen, pe care, culegându-l, el, visătorul iremediabil şi deja trecut dincolo, în Imaginaria Transcendentă, doreşte, imperativ, să modeleze un poem: inefabil, muzical, pictural, cu o arhitectură de o transaparenţă provocatoare.
Apoi aceeaşi îngeri divinatorii au să danseze precum copiii; au să se mire precum eul blagian într-o mirabilă grădină. Versurile, ticluite simbolist, au să-i fie utile: va îmbogăţi lumea cu ele, va săruta entităţile ei materiale ori transfigurate, o să alinte fecioarele-prinţese ale Unduirii Formelor în gingăşia lor concupiscentă şi de o filozofie a transgresiunii limitelor realului, cu scopul de-a dezvălui încă vreo taină a poeziei. Peşti de aur şi păsări de abur or să survoleze Jiul de argint.
Şi, iarăşi, pentru efervescenţa poeziei transmetaforei, monostihurile şi distihurile, şi terţinele, şi catrenele, şi cantilenele, întronează iluminări deşarte. Căci pentru Mircea Pârvulescu eroul cotidian al evadării în dincoloul cunoaşterii alienante, destructurate, atinsă de rostirea dadaist-suprarealistă, lautreamontiană ori rimbaudiană, suprasensibilă, pe Alpii cugetării pure, mirajul po(i)eticităţii se îndepărtează mereu periclos ca-n „Fiinţa şi Neantul” lui Jean-Paul Sartre ori ca în „Fiinţă şi timp” a lui Martin Heidegger.
Deci, într-o seară, nu se va mai stinge niciodată lumina „Serilor la Brădiceni”. Muzele vor tăcea precum gălbenuşul în Ou, dovedind că oamenii nu au creier artificial. Cu anticipaţie, grăind acestea, M.P. ne asigură că nici Nichita Stănescu n-a îmblânzit… marţieni, ci… principii şi calităţi de măiestrie genială. Asemenea lui să ne derealizăm la umbra norilor, ca să ne reîncorporăm corespunzător în sfere cosmice (ci nu de interes, aparţinătoare derizoriului şi antiumanismului, funciarmente capitalist, totalitar, dogmatic, manipulator, distrugător, înnebunitor, etc.).
N.M. Textul de faţă a fost redactat ca prefaţă la cartea-mi ce urmează să apară, cât de curând. E o apariţie editorială necesară, imperativă, pe care actuala realitate o reclamă cu o abia mascată disperare. Poporul român se află în groaznică dezorientare, în şi mai crasă automutilare sufletească şi într-o periculoasă regresie (retardare) culturală şi spirituală. Îşi refuză oare, cu obstinaţie cinică, sadomasochistă, dreptul la lectură, informare, instrucţie şi educaţie? A alunecat într-atât de ireversibil într-o prăpastie amorală fără fund? Este atât de urgisit de indiferenţa glacială a Conducătorului său… reales (triumfal ori dimpotrivă penibil?! – n.m.) nu de multă vreme?
În această „carte de sinteză” (o topire a unor prolegomene interstiţiale în proză, eseul, poezie, teatru, analiză politică etc. – n.m.) autorul ce încă sunt, sporitor de sensuri, developate fantezial ori tratate infinitezimal, cu binevenită centrare pe axul noii paradigme a transdisciplinarităţii / transmodernismului al cărui promotor imperturbabil am rămas din 2000 încoace (iacă-tă două decenii care conturează epoca transmodernistă a literaturii române contemporane – n.m.) în „Lecturnul” meu generator de noi meditaţii în imponderabil, cititorii se vor regăsi asupra de măsură.
Ion Popescu-Brădiceni
