Originea culturii moderne este în Renaştere, dar ea nu se impune prin ce are mai propriu până în epoca luminilor. Caracteristicile care-i stau la bază sunt distincţiile între cultură şi civilizaţie, cunoaştere, valoare şi acţiune, cultura naţională şi europeană şi culturi străine şi neeuropene etc.
Infrastructura modernităţii este tiparul şi producţia de tipărituri (mediul rece). Scrierea fonetică liniară a favorizat analitismul, abstracţia, erudiţia, astfel că tipul cultural promovat de această infrastructură este savantul, eruditul aplecat peste cărţi. Modernitatea târzie adaugă acestui mediu rece unul cald: audio-vizualul, care impune forţa sensibilului şi concretului, a sinteticului şi polifonicului. Mediile calde nu impun o cultură a vizualului, ci doar contrabalansează mediile reci detronând logocentrismul gândirii moderne şi înlocuind liniarismul ei cu “o meditaţie polifonică şi constelant hieroglifică” (A. Codoban, Filosofici ca gen literar). În câteva zeci de ani, cunoaşterea îşi pierde locul de deasupra comunicării şi spectacolului, pe care îl dobândise în milenii, transformându-se în spectacol.
Cu toate aceste transformări atât de vizibile care au avut loc în mai puţin de o jumătate de secol, încă mai persistă întrebarea dacă postmodernismul este o ruptură majoră cu modernitatea, cu proiectul luminilor sau este doar răbufnirea faţă de tendinţa totalizantă a modernităţii, sau doar o expresie a revoltei împotriva vechiului în favoarea a ceva nou. Părerile sunt încă împărţite.
Spiritul de revoltă este o caracteristică a generaţiei postmoderniste. Reprezentanţii ei se revoltă împotriva a orice, dar soluţiile diverselor probleme puse în discuţie le sunt indiferente: oricare este bună, „anything goes”, fără să fie interesaţi de crearea a ceva durabil (într-o lume în care totul se învecheşte peste noapte).
Culturile de clasă instaurate de modernitate încep să comunice între ele extrem de liber, fără vreo selecţie sau ierarhie dictată de vreun cod cultural. „Străinul cultural”, sălbaticul, misticul nu mai este un exclus ori un tolerat, ci face parte integrantă din cultura „cotidiană”. Interesul spre marginal, exotic şi diferenţă impune uniformităţii şi idealului totalizant al modernismului o cultură fără ierarhie care tinde să se generalizeze şi internaţionalizeze, singura constantă, deasupra tuturor semnificaţiilor, rămânând identitatea operaţională a tehnicilor şi tehnologiilor ei, mai ales a celor din domeniul mijloacelor de comunicare în masă care fac acum corpul culturii. Efectul acestei internaţionalizări este un mozaic al stilurilor şi sinteza dintre recuperare şi originalitate care merge deseori până la grotesc. Cultura mozaicată este alcătuită din prezenţe eterogene, provenite din alte culturi, şi prezenţe eteronome, care provin din decalajele propriului timp istoric. „Rezultă o cultură în care momente şi stiluri istorice, opere şi semnificaţii proprii sau străine sunt juxtapuse după datul simplu al semnificaţiei imediate.”(A. Codoban) Chiar marile rupturi ale culturii moderne se atenuează şi se dizolvă în acest mozaic. Ideea emblematică este pluralismul, adică eteronomia şi eterogenia.
Modernitatea distinge între culturi europene şi străine, cultură europeană şi culturi naţionale sau regionale. Culturile naţionale sunt intolerante la ceea ce le este străin dovedind aculturaţie, europenii resping ceea ce aparţine altor continente. Această intoleranţă, xenofobia culturală, a asigurat identitatea naţională formată în această zonă temporală. Al Doilea Război Mondial este apogeul şi sfârşitul modernităţii, când intoleranţa modelului cultural modern, dusă la paroxism prin credinţa că rasa ariană este superioară şi nu trebuie să fie amestecată cu alte rase, coroborată cu dezvoltarea tehnologiilor se dovedeşte a fi, deja, terifiant de dăunătoare.
Postmodernismul este epoca vitezei şi a mijloacelor de comunicare în masă audiovizuale. Epocă eclectică, la fel ca şi elenismul, asimilează fără cernere toate influenţele şi le acceptă fără discernământ şi pretenţii. Sunt, astfel, emblematice acele reclame în care vechiul se contopeşte cu noul: ţăranul de la coarnele plugului care vorbeşte la telefonul mobil, Burebista care bea bere, Cezar şi Brutus şi telefonul mobil etc. Reclamele rup din realitate, nu sunt poveste, acesta este tragismul. Cine nu a văzut popă îmbrăcat pentru slujbă pe motoretă?! Ecletismul în cultură apare numai în perioadele de decădere a unei mari culturi, când alta nouă nu i-a luat locul, în cazul nostru cultura modernă. Totuşi, postmodernismul sau modernitatea târzie, cum i se mai spune, are ca principală cauză forţa de impact a mediului cald al mijloacelor mass-media, mai precis, mijloacele audio-video.
Marca tradiţiei este oralitatea. Mitul iniţiatic nu se putea transmite scris sau altfel, decât oral. Mioriţa îşi pierdea farmecul şi însemna nimic dacă nu era spusă. Funcţia ei era de a fi pildă, de a forma omul tradiţional care iubeşte valorile sale şi le transmite tot oral sau prin gest şi comportament. Comunicarea modelelor formative se făcea oral de la om la om. Acum se comunică în masă informaţie, caracterul formativ aproape lipseşte, informaţia primită de la radio sau TV trece pe lângă noi fară impact. Posibilităţile teoretic infinite ale mediului cald ne derutează, ceea ce vedem şi auzim pare incredibil, o stratagemă a TV-ului de a ne ţine aproape. Privim lumea fară să vrem să credem că este ea, acceptând-o ca pe divertisment.
Loviturile mortale aplicate tradiţiei provin şi din partea turismului. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare la mari distanţe şi a mijloacelor de transport, care au favorizat turismul, a provocat un exod al citadinului spre rural şi tradiţional sub pretextul că îşi caută rădăcinile. Tradiţia a început să fie căutată şi cumpărată. Posesorul tradiţiei a constatat că se poate trăi foarte bine doar vânzându-şi sufletul. Modelul său psihic a fost alterat de forţa banului, ajungând să nu se mai deosebească ocupaţional de orăşean. Multiplicate la infinit, obiectele tradiţiei îşi pierd semnificaţia pentru posesorul lor. Triumful pieţei este total: a se vedea magazinele de artizanat din care poţi cumpăra de la covoare de Tismana, fabricate la Balş, la fluieraş de soc şi răpiri din serai intens colorate. Muzica populară a devenit domeniul comerţului. Nu se cântă din simţire şi că altfel nu se poate trăi, ci pentru câştig la scară mare. Rapsodul este un star cu apucăturile de rigoare.
De asemenea, tradiţia a mai avut de luptat cu tehnica modernă – radio-ul, banda magnetică audio sau video, televizorul, CD-ul, computerul, internetul – care se impune prin forţa sensibilului şi a concretului. Concurenţa nedorită cu tehnologiile a fost o luptă pierdută de la început: o generaţie a fost suficientă să fie preferată muzica uşoară celei populare, rap-ul, sârbei. Tehnica a reuşit să uniformizeze oameni şi popoare despărţite de mii de kilometri, imprimând acelaşi comportament, gândire, mentalitate, gusturi. Astfel, blugii sunt îmbrăcămintea cea mai cunoscută şi mai populară pe plan mondial, bucătăria românească e apreciată în Canada, restaurant chinezesc găseşti în orice oraş modern.
Ceea ce mai numim astăzi tradiţie este, de fapt, muzeu. Păstrăm case tradiţionale, haine, melodii pentru a le vedea şi auzi din când în când, fără să mai locuim, să ne îmbrăcăm, să cântăm sau măcar să dorim să facem aceste lucruri, ca într-un muzeu în care intrăm rar. Nu mai înţelegem tradiţia, n-o mai simţim, dar apreciem că avem tradiţii frumoase. Portul tradiţional se mai foloseşte prin restaurante de chelnerii şi cântăreţii angajaţi, iar dacă la ţară descoperim pe cineva îmbrăcat popular, locuind într-o frumoasă casă tradiţională, precis acesta face turism rural. Tocmai că muzica populară nu mai spune nimic sufletului său ţăranul, deopotrivă cu orăşeanul, acceptă foarte repede influenţe muzicale fără legătură cu tradiţia, în cazul nostru influenţa muzicii sârbeşti şi turceşti prin atotprezentele manele „care e viaţa noastră”.
Nu reproşez nimic societăţii în care trăim; această evoluţie o constatăm din interiorul societăţii şi al modernităţii târzii şi sperăm că este fireasca trecere spre o cultură omogenă, conturată puternic.
un comentariu de Sorin Purec
