Deseori, fiecare dintre noi se ceartă cu propriile gânduri, deseori îmbrâncim sentimentele, lăsându-le să se scufunde într-o mare de incertitudini.
M-am gândit acum la cei singuri, la cei care se trezesc dimineața fără speranța zilei de mâine.
Zilnic, sute de oameni oftează dis-de-dimineață; unii se gândesc la copiii lor care duc lipsă de hrană, căldură, dar nu și de iubire. Sunt alți oameni care au de toate, dar sunt goi pe dinăuntru.
Există alții care, deși trăiesc în palate, preferă destinații unde pot dormi liniștiți sub lumina clară a Lunii, oameni ce preferă să fie vegheați de stele, și nu de luminile de pe stradă.
Am întâlnit oameni înconjurați de zeci de prieteni, dar care se retrăgeau în colțuri pustii și plângeau.
La rândul meu m-am ascuns de oameni nepăsători, distanți și reci.
Am reușit să mă îndepărtez de oamenii cu intenții ascunse, oameni cu fețe opace.
În lumea în care trăim ne lipsește curajul, lipsește energia trupurilor, psihicul e aproape obosit.
Am învățat, nu din cărți, ci din experiență, că cel mai mult avem nevoie de încredere în propriile forțe, dar și de voință. Se întâmplă ca uneori, să fie acuzați oameni nevinovați…
Dar cine suntem noi să decidem dacă ei au o vină sau nu? Cine suntem noi să-i judecăm? Cine ar fi cel ce ne judecă dacă ne va acuza pe nedrept și ne va cataloga drept niște oameni…simpli?
Viața mi-a spus că simplitatea este cea mai frumoasă înfățișare pe care un om o poate avea. Simplitatea este un dar pentru fiecare dintre noi.
Trecând peste asta, am întâlnit în calea mea, pe trotuare, prin magazine sau prin mijloacele de transport în comun, oameni cărora le lipseau zâmbetele, oameni cărora le era teamă să zâmbească.
Am tras o concluzie și am spus: “Pentru a fi fericiți cu toții, este datoria noastră să dăruim zâmbete, oricând și oriunde!” Știu că sunt oameni care trăiesc ca în povești, dar și oameni care trăiesc o poveste.
Unii au povești dramatice, alții de neînțeles, unii povești de iubire, alții scriu povești despre OAMENI.
Pe drumul pe care viața mi l-a promis am întâlnit bătrâni cu tristețe în suflet, dar cu zâmbetul pe buze, ochii înlăcrimați, dar sfaturi bune ce ne ajută să depășim ceea ce numim „necaz”.
Am aflat dureri ce macină sufletul pe dinăuntru, dar am găsit remediul în mângâierea bunicilor și cuvintele frumoase ale oamenilor dragi.
Ceea ce trebuie să știm este că, la un moment dat, noi vom reuși, vom fi mulțumiți și vom realiza ceva în viață.
Dacă asta nu se va întâmpla, ar trebui să ne gândim că poate nu ne-am străduit îndeajuns ori că nu ne-am dorit cu adevărat…”
Duțu Ștefania
