Ne-am bucurat pentru reușitele Corneliei. Ea a fost reprimită la liceu (fără frecvență), pe care l-a absolvit cu succes, a acceptat servicii la o Bază de aprovizionare și, apoi, la un Trust agricol.
Domnul Titi Lungulescu, după o încercare neizbutită de a-i fura inima Corneliei în timpul liceului, o reîntâlnește și o convinge să devină doamna Lungulescu. Este și explicabil dacă ținem seama de faptul că domnul Titi – băiat de oraș, frumos și curtenitor – a fost și a rămas un om extrem de serios. A parcurs liceul la timp, a absolvit Institutul de Studii Economice și Planificare și a ajuns revizor în urbea noastră, persoană rafinată, cu gusturi fine, cunoscut și respectat.
Împreună, cei doi, ajunși la o vârstă frumoasă, într-o nouă etapă istorică, formează o familie onorabilă, în fața căreia, mulți trecători, în serile destinate plimbării stradale, își ridică pălăriile.
* * *
Și, cum călătoria s-a isprăvit, să ne întoarcem la curtea Domnului și Doamnei Gociu.
Primul element de originalitate al volumului constă în faptul că e semnat de doi autori: Ion și Nelly Gociu. Până acum, aparițiile literare ale scriitorului Ion C. Gociu erau semnate doar de către dumnealui, doamna fiind prezentă constant la lansări.
În al doilea rând, transpare cu claritate tenta autobiografică a romanului. Elementele de viață trăite realmente se împletesc cu cele de viață virtuală, imaginară. Nu e cazul să încerci a le separa pentru că te poți afunda în incertitudini. Mai mult, cred că faptele imaginate sunt pe deplin asumate de către cei doi, încât nici domniile-lor nu le mai pot gândi disparat. Aceasta este o presupunere, bineînțeles și nu trebuie luată ca judecată de valoare absolută, deși se întemeiază, printre altele, pe alegerea, în vederea construcției cărții, a unor nume proprii, a unor toponime și realități de altădată și mai recente, îndeobște cunoscute. Să spunem că o localitate cu numele Măru Roșu se consemnează în județul Mehedinți, iar atmosfera descrisă seamănă izbitor (strict după părerea mea!) cu stările de fapte întâlnite în arealul Ciuperceni-Godineşti din judeţul Gorj. Adăugăm că nume de oameni precum Grofu, Mischie, Arjoceanu, Găvănescu, Lupu (poate fi Lupescu), Gâlcescu (director de liceu) ori de aşezăminte şi străzi – modern, Teatrul Milescu, Sala Căldăruşe şi altele – sunt de multă vreme în memoria colectivă a gorjenilor.
Talentul autorilor este confirmat pe deplin şi se aşteaptă ca el să fie consolidat pe mai departe întrucât, parafrazând, talentul vine scriind…
Cartea este prefaţată pertinent şi convingător de către profesorul doctor Gheorghe Gorun care abordează, mai ales din perspectivă istorică, textul soţilor Gociu, insistând pe două aspecte definitorii ale scrierii:
– Vorbele de duh: „Să privim înapoi cu iertare,/ înainte cu speranţă,/ în jos cu înţelegere/ și în sus cu recunoştinţă/”.
Semnatarul „predosloviei” găseşte, pe bună dreptate, multă înţelepciune şi mult adevăr în aceste vorbe, pe care le putem echivala cu expresia atât de cunoscută „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire), atribuită istoricului Tacit. Aceasta ar fi un îndemn la abandonarea mâniei şi încercarea de a trata faptele istorice cu cât mai multă obiectivitate, aşa cum au fost.
– Legăturile de nedesfăcut dintre autorii romanului şi evenimentele religioase ce însoţesc viaţa satului de la începutul până la sfârşitul anului calendaristic şi anului bisericesc.
La fiecare dintre aceste sărbători, în prejma lor, în timpul lor sau imediat ce ele au avut loc, s-a întâmplat ceva semnificativ în trecerea oamenilor prin propria existenţă, evoluţia comunităţilor şi a societăţii, în ansamblu.
Referiri competente la carte au mai scris: domnul Ion Predoşanu, jurnalist cu experienţă vastă în plan publicistic, cultural şi social; poetul Geo Filiș, precum și Mircea M Pop, poet şi doamna Helene Pflitsch, prozatoare, ambii născuți în România şi trăitoari în Germania. Desigur, când cartea soţilor Gociu va pătrunde mai mult în public, cronicile vor creşte numeric şi, de ce nu, calitativ.
Întrucât nu-mi pot îngădui să fac o analiză exhaustivă, reţin atenţia cititorului doar asupra câtorva aspecte care ţin de personalităţile autorilor, de trăsăturile intrinseci ale acestora.
Ambii probează un nivel superior de cunoaştere a lumii, de instruire, de acumulare de informaţii şi cultural, exprimat prin modul elevat în care ştiu să transmită semenilor acele informaţii de care dispun şi pe care le transformă în trăiri, în stări de bucurie sau de tristeţe provenite de la personajele cărţii. Cum spuneam mai sus, luând contact cu Alexe Grofu şi soţia sa, cu Ionică Găvănescu şi dăscăliţa lui, cu copiii acestora, în speţă, cu fiicele, este exclus să nu empatizezi, să nu le fii alături la bine şi la rău şi să nu-i „adopţi” ca prieteni sau chiar rude. Şi – lucru foarte important pentru scriitor – toate sentimentele pe care ni le trezeşte lectura se îndreaptă spre domnul Ion şi doamna Nelly, cărora era cât pe-aci să le zic domnul Titi şi doamna Cornelia.
Cariera de militar a domnului Ion C. Gociu, domnia-sa fiind colonel (r) al armatei române, se regăseşte în roman, materializată într-o ordine exemplară a derulării povestirii, într-o logică perfectă a clădirii frazelor; deşi avem de a face cu două părţi care ar putea fi considerate distincte, precum şi cu numeroase componente punctuale, textul rămâne unitar.
Pe de altă parte, frazele ce se perindă în cele 239 de pagini nu cuprind preţiozităţi lingvistice sau figuri de stil forţate. De aceea, cititorul va avea de trăit multe satisfacţii spirituale. Limbajul folosit este „de-al nostru” şi presărat pe alocuri cu expresii şi cuvinte cu care noi, cei ce ne-am născut şi am stat mai multă vreme la ţară, ne reîntâlnim. Pe unele le-am menţionat pe parcurs, dar nu strică dacă le mai transcriem selectiv. Trandafirul, la gorjeni, nu este doar floarea viu şi divers colorată, plăcut mirositoare, ci şi o bunătate pe care gospodarul o prepară pentru iarnă din porcul tăiat la Crăciun şi o conservă, alături de altă delicatesă, muşchetele, în garniţă sau la fum, în podul casei. Cârnelegi, termen uzitat frecvent, reprezintă săptămâna din perioada de dulce a Crăciunului, în care e dezlegare la carne chiar miercurea şi vinerea; goci (miligoci) este banala infecţie a ochiului, numită şi urcior sau, ştiinţific, orjelet; puriceii sunt un preparat din pâine sfărâmată şi prăjită în tigaie, fiind sinonim pentru zăbic.
Se poate remarca o anumită predilecţie pentru surprinderea detaliilor, fie că sunt de acţiune, fie de ambient. Mobilele din cameră sunt văzute în cel mai mic amănunt; medicamentele recomandate pacienţilor sunt prezentate cu… profesionalism; pe becul din tavanul locuinţelor sunt observate petele lăsate de muşte etc. Tenta doctă de redare se împleteşte cu folosirea accentelor şi timpul specific zonei noastre: perfectul simplu este utilizat frecvent şi, mai ales, când trebuie, aşa cum preciza şi domnul profesor Gorun.
În mod inevitabil, evenimentele istorice nu sunt lăsate în afară. Meritul autorilor este, însă, acela că ei doar le reamintesc, revărsând asupra lor multă simţire patriotică, fără implicare pasională, ci, dimpotrivă, cu deplină detaşare.
Romanul se termină printr-o postfaţă în care se sugerează o meditaţie autentică asupra perioadei de după anul 1989: ce a fost bun? ce a fost rău? cum putea evolua România. Acum, alte învăţăminte desprinse din parcurgerea cărţii:
Un soi de „luptă de clasă” transcede etapele istorice, apărând ca un fenomen remanent. E posibil ca, în împrejurări specifice, cei pe care i-ai ajutat cândva să se ridice împotriva ta; unii oameni devin „instrumente” pentru răzbunări induse de indivizi interesaţi.
Societatea nu se manifestă ca o „mamă” pentru membrii săi. Ea îşi arată de multe ori ingratitudinea.
Ar fi benefic să revenim la tradiţiile strămoşeşti pentru ca, şi pe această cale, să ne impunem în faţa altora identitatea noastră românească.
Nicolae Brânzan
