Visez o Românie a onoarei şi cinstei, a respectului şi demnităţii, a siguranţei şi progresului, a şcolii şi dezvoltării multiple, a bogăţiei decente, a civilizaţiei, civismului şi comportamentului superior – educat. Vreau ca ţara mea să aibă drept piedestal beatitudinea, binele şi frumosul, să fie protectoarea luminii şi tihnei.
E obişnuit şi de înţeles să fii dezorientat şi deznădăjduit la adolescenţă, pe „ogorul” iubirii neînţelese, când totul este fad şi tern, iar tu eşti în căutare de identitate, înţelegere şi reciprocitate şi toate-s măgulitoare, te ademenesc, te trag şi te atrag, te cheamă precum îţi pun şi opreliştea.
Mi se pare explicabil să fii neîncrezător, ba chiar zeflemitor la tinereţe, când stai cu teancul de cărţi în faţă, dar nici nu intuieşti care-i cea cu ghemul Ariadnei ce te va duce la împlinirea idealului şi care-s cele ce te-nfundă ori îţi produc lehamite.
E de aşteptat să fii lipsit de speranţă la maturitate, când conştientizezi că faci umbră pământului degeaba şi când orizontul perspectivei ţi s-a trântit în frunte şi când realizezi că nu tot ce zboară se mănâncă şi că dacă arunci nuca-n perete eşti, nu-i sigur că eşti, prost. Este nimerit să dăm crezare opiniei formulate de Al. Vlahuţă: „E teribil prostul care se crede obligat să fie demn şi grav în fiecare moment”. Prostia este o nenoricire, un blestem ca şi ignoranţa ori alcoolismul.
Eşti lipsit de nădejde şi încredere chiar şi la bătrîneţe, când, inopinat, conştientizezi că nu mai e nevoie de tine, că eşti superfluu, chiar dacă eşti în putere, talentat, performant şi fără cusur. Cu regret, trebuie să fiu de acord cu „nostalgicul” spaniol A. Palacio Valdes: „Trist este să ajungi la o vârstă în care toate femeile îţi plac, iar tu nu mai poţi place nici uneia”.
Se naşte, normal, întrebarea… E firesc? Egoist fiind, declar că nu e firesc, este totuşi natural, obişnuit şi lipsit de perversităţi dezechilibrante şi, pe cât posibil, dezonorante, în fiecare tronson, efemer, de timp omul ar trebui să fie în stare să aleagă să nu fie descumpănit, dezorientat şi rătăcit în spaţiu, dar asta este destul de greu, mai cu seamă dacă, din varii motive, ţi-ai pierdut minţile, în primul rând nu realizează că e opţiunea lui, în al doilea că există soluţii pentru orice încurcătură. Se cade să luăm aminte la crezul formulat de B. Şt. Delavrancea: „Firea omului de multe ori e un sicriu acoperit de nestemate ce fură ochii şi mintea; numai când izbuteşti a-1 deschide iei seama dacă nestematele din epocă sălăşluiau comori înăuntru, ori dacă deşertăciunea dinlăuntru se da după podoabele din epocă”.
„A sta ar trebui să ştie orice potaie” – îmi vine să urlu de spaimă ca mulţi dintre amicii mei. Societatea ar trebui să fie astfel organizată şi diriguită încât şi adolescentul şi tânărul şi omul matur şi cel trecut prin ciurul şi dîrmonul vieţii să primească opţiuni şi soluţii, să le dorească şi să fie posibilă, cu cale, fără şpagă, materializarea lor.
Cu ce ne lăudăm: cu circ şi iresponsabilitate, cămătari şi ciubucari, potăi, behăială, analfabeţi şi latifundiari oneroşi. Adolescentul este azi mai mult ca oricând expus la cele mai felurite drăcovenii. Şcoala, cartea, tabla înmulţirii ca şi teorema lui Pitagora ori legea lui Arhimede ca şi legea conservării masei sunt toate înlocuite cu fumatul şi insolenţa, trasul pe nas, indiferenţa autistă, băutura şi alcoolismul, cluburi deocheate, prieteni dubioşi şi frivoli, pornografie şi procreare la 13 ori 15 ani, violenţă şi abandon familial, violenţă în filme, violenţă pe Internet, violenţă în show-uri televizate, căci aici avem de toate la grămadă. Cum să instruieşti şi să educi un copil, un adolescent într-o lume atât de murdară, atât de pestriţă şi neguroasă, confuză şi vrednică de plâns.
Tânărul, despre care se zice că e plin de vise şi idealuri, entuziasm şi devotament are, în anii din urmă, doar o vrere. Afară! Oriunde, dar mai cu seamă, dacă nu este cu bănat, în SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Spania, Canada. Cum termină facultatea, cum îşi iau valea! Nici n-apuci să le spui că nici acolo nu umblă câinii cu covrigii în coadă, oricum nici nu te-ar crede, s-ar uita la tine, dându-şi ochii peste cap, semn că le este lehamite.
Omul matur, cel pe care tocmai 1-a pocnit perspectiva miraculoasă şi fermecată în frunte, ori la mir, 1-a năucit şi dezechilibrat, lăsându-1 perplex, nici n-apucă să se reorienteze pe făgaşul mult visat al democraţiei binecuvântate de Cerescul Tată că-i şi pică alt orizont în cap şi o altă Fata Morgana îi dă cu tifla, îi provoacă migrene şi angoase înrudite cu moartea. Uzine, combinate, şcoli, spitale închise ori şterse de pe suprafaţa pământului. Şomaj, ignoranţă, analfabetism, sărăcie ce nu s-a pomenit, înrobiţi pe la bănci, coşcoviţi de diverse necazuri şi de rate, de două slujbe, de copiii, de grija slujbei şi a zilei de mâine, omul se înrăieşte înainte de vreme; vede că perspectiva e ternă şi fadă şi, zău că mă doare sufletul, să-1 văd nins de tot, la nici patruzeci de ani şi să constat că a uitat să zâmbească şi că este mereu amărât şi deprimat. Vrând, nevrând, bătrâneţea coboară ca o pâclă şi învăluie perspectiva vie, este o mare neplăcere şi de neînlăturat, uneori aruncă în şubrezenie şi neant chiar minţile până mai ieri luminoase şi onorante. De aceea, bătrânii caută dragostea şi tihna, căldura, ocrotirea, protecţia şi vorba mângâietoare. Mă ghidez după credo-ul lui Al. Vlahuţă: „Părul alb e lucru mare pentru cine vrea să ştie/ Şi a şti să-1 porţi e poate cea mai grea filosofie/ E ciudat s-auzi o gură-mbătrânită că insultă/ E ciudat să vezi moşneagul hărţăgos căutând pricina/ lumii şi batjocorind-o, chiar când ea ar fi de vină./ Răutatea şi mânia pe bătrân cumplit mânjeşte/ Gura lor e pentru sfaturi, nu pentru ocări.”
Totuşi, de regulă, bătrânul azi e crunt umilit şi scofâlcit, nu doar de măria sa Trupul şi de truda ori corvezile trecute, ci de semenii născuţi după el şi care nu pot înţelege că nu-i cazul să dai din coate ca să răzbeşti şi nici să-ţi baţi joc de vârstnici, fentându-i doar pentru a le lua locul. Sub soare e aer de respirat pentru toţi, aşa după cum e şi multă, foarte multă mitocănie, viclenie şi fariseism, dispreţ şi parvenitism. Viaţa ce se vrea onestă şi altruistă este, mai de grabă oneroasă şi egoistă.
În colcăiala asta viemănoasă, ba chiar ascaridiozică, când mai toate sunt sucite cu dosul în sus, este actual şi revarsă spaimă, credo-ul formulat de poetul latin Plaut: „Homo homini lupus” („Omul e lup pentru om”). Avem sintetizate aici vicii precum răutatea, lăcomia sălbatică, hoţia incomensurabilă, avariţia, impostura, egolatria ce transformă pe unii oameni în fiare ce se devorează între ei ca hienele, panterele ori câinii. Mulţi scriitori şi cugetători: Bacon, Hobbes, Bahac, Sadoveanu, Montesquieuse etc. au ilustrat cugetarea latinului Plaut prin momente şi dovezi constitutive unor societăţi şi epoci istorice. De reţinut că Seneca i-a opus cugetării angoasante formulată de Plaut, principiul umanitar de viaţă şi comportament moral: „Homo res sacra homini” („Omul e ceva sfânt pentru om”). Mai marii lumii şi nici chibzuitorii României nu catadicsesc să schimbe credo-ul lui Plaut şi să-1 impună pe cel profund umanist formulat de Seneca. Dacă acest lucru se perpetuează degeaba visăm să dăltuim o Românie a lucrului bine făcut, că-i zadarnic, cu adevărat.
E, cred, timpul să conştientizăm că numai prin ştiinţă şi cultură, prin înălţarea propriilor vreri şi idealuri putem accede la o societate prosperă şi civilizată, corectă şi evoluată, diriguită de civism şi autentică libertate. Nu-s vorbe zadarnice, ci imperativele clare şi ferme care ne pot împlini vrerea de mai bine şi mai frumos, de slobozenie şi mândrie naţională.
Nu mai pot suporta, m-am săturat să tot văd în dreapta ca şi în stânga, oriunde arunc privirea rumegătoare ce aşteaptă biciul şi împlinirea, voinţei altora. Fac parte din tagma celor scârbiţi şi amărâţi, dezorientaţi şi angoasaţi, sunt revoltat de una, de alta, de toate relele pe care le văd şi aud. Trebuie să se schimbe eul fiecăruia dintre noi. Mă gândesc că a venit vremea să ne scuturăm lehamitele, frustrările şi durerile, duşmăniile şi piedicile agasante. Sunt sigur că putem stârpi sărăcia şi analfabetismul, grosolănia şi grobianismul, necinstea şi netoleranţa. Să nu mai căutăm nod în papură, ci onoarea care ne uneşte şi ne face mai curaţi, mai calzi, mai buni, mai aproape de zidire şi mai departe, cât mai departe de ură şi batjocură, nelinişte demonică şi satanică nechibzuinţă.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe
