Dacă în 2014 am fost de mai multe ori să văd evoluţia puilor de barză chiar de la depunerea ouălor şi clocitul acestora, în 2015, fiind ocupat cu problemele cotidiene nu am mai trecut pe la păsările călătoare aflate în zona Şomăneştilor, să văd dacă primele înaripate sosiseră la cuiburi. Până când am citit un articol dintr-un ziar central, cum că au început să sosească, iar de îndată să-şi repare cuiburile şi apoi să plece după hrană ori să se odihnească dacă este să ne luăm după ruta de migraţie şi nu în ultimul rând lungimea ori dificultatea acesteia.
Îmi zic atunci „ia să văd eu şi înaripatele dacă au început să apară pe plaiurile gorjeneşti şi dacă da, atunci cum se comportă”, iar dacă se poate să le fac chiar câteva fotografii. Dar iarăşi o serie de lucruri m-au făcut să nu pot ajunge pe plaiurile simpaticelor zburătoare, doar zilele trecute, am fost prin acele locuri chitit să le imortalizez „activităţile” ca să-i spunem aşa.
Ajuns la faţa locului am constatat că, o parte dintre berze veniseră deja, iar unele chiar începuseră să-şi repare cuiburile şi alte înaripate mai harnice chiar să-şi clocească ouăle. Localnicii aflaţi la faţa locului mi-au povestit că, 
plecarea din toamna anului trecut, s-a făcut după un fel de „adunare generală” când toate sau aproape toate s-au strâns şi într-un cor de clămpănituri (care după cum vă povesteam şi pe atunci aveai impresia că bate cineva o toacă ce rezonează în zeci de ecouri) au plecat împinse de instinctele lor ancestrale spre zonele unde să-şi petreacă anotimpul rece, pentru ca odată cu sosirea primăverii să facă drumul înapoi spre cuiburile părăsite în toamnă.
Trebuie făcută menţiunea şi am simţit, inclusiv, după felul cum povesteau că localnicii îndrăgesc aceste înaripate, unele dintre ele coborând chiar din cuiburi în curţile oamenilor, nu de puţine ori mâncând la una cu găinile ori cu celelalte orătănii. Tot cu această ocazie un localnic mi-a istorisit că, în urmă cu mai mulţi ani, dintr-un cuib a căzut un pui de barză în curtea unei bătrâne. Aceasta l-a îngrijit dându-i de mai multe ori pe zi de mâncare chiar peştişori ori brotăcei pe care-i prindeau copiii de la apa din apropiere. După ce s-a înzdrăvenit pentru a-l cunoaşte bătrâna l-a 
vopsit pe spate şi burtă cu roşu, iar toamna când berzele au plecat şi „cea roşie” şi-a luat zborul cu ele, după ce exersaseră laolaltă. În primăvara următoare, odată cu celelalte a venit şi barza roşie, după cum era cunoscută de localnici, care şi-a făcut cuib într-unul din cele părăsite, a crescut o nouă generaţie de înaripate şi a plecat în migraţie pe traseul lor bine cunoscut.
Dar în primăvara următoare nu s-a mai întors. Lungimea traseului, epuizarea ori cine ştie ce alte pericole ascunse, răpunând-o pe drum. Şi la ora actuală, localnicii din Câlnic ori Şomăneşti îşi mai aduc aminte despre povestea berzei 
roşii, numită aşa cum vă spuneam după culoarea cu care fusese vopsită de bătrână, pentru a o recunoaşte.
Istorioara se poate constitui şi ca o confirmare că indiferent de lungimea şi greutatea rutelor de migraţie, berzele revin exact pe acele locuri de unde au plecat acum odată cu sosirea pe locurile de baştină, anunţându-şi vesele prezenţa printr-un veritabil cor de strigăte ori clămpănituri din cioc, specifice aşa cum vă mai povesteam cu incantaţiile unui veritabil şaman aflat în tranşă.
Mugurel Petrescu
