Trăim într-un secol al vitezei şi al confuziei, când valorile, aparent, nu mai sunt importante. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de modele adevărate, de valori morale incontestabile, pe care se pare că le întâlnim tot mai rar. Când amintesc de modele, nu pot să nu mă gândesc la Marii mei Dascăli. Mă gândesc la cei care încă nu şi-au încheiat misiunea sfântă, chiar dacă sunt pensionari, dar îmi vin tot mai des în minte cei care au plecat în lumea fără dor, pentru a-şi desăvârşi opera.
Se împlinesc patru ani de când Doamna mea Profesoară, Paraschiva Grigoroiu, a plecat în lumea nevăzută, a lui Dumnezeu, pentru a-l întâlni pe cel care i-a fost mereu aproape şi căruia i-a fost „înger păzitor”, Domnul profesor, Ion Grigoroiu. N-a mai putut accepta despărţirea şi s-a grăbit să-i fie alături.
Eu nu-i văd decât împreună, se completau atât de bine, erau atât de frumoşi, o familie ideală, desăvârşită, de care au parte doar cei norocoşi.
Întorcându-mă ca dascăl în satul natal, i-am avut ca mentori, până au plecat în înaltul cerului, pentru a ne veghea, pe Prof. Ion şi Paraschiva Grigoroiu, renumita familie a Leleştiului.
Erau pensionari în momentul întoarcerii mele la şcoala din sat, dar au rămas alături de şcoală şi de mine, până s-au înălţat într-o altă dimensiune, pentru a-şi continua „lucrarea” începută în Leleştiul iubit.
O familie model ca dascăli, ca intelectuali şi ca oameni, o familie puternic individualizată, care s-a remarcat şi s-a impus la nivel local şi judeţean, prin fapte şi realizări deosebite.
Am rămas impresionată de sentimentul profund de patriotism local, care i-a caracterizat pe aceşti profesori minunaţi. Este de notorietate faptul că terminând facultatea, Domnul Profesor a renunţat la un post în minister, pentru a veni în satul natal ca să-l lumineze prin ştiinţa de carte, împreună cu Doamna Profesoară. Şi ştim, din mărturiile Dumnealor, că nu le-a fost deloc uşor! Şcoala Leleşti a reprezentat Biserica sufletelor Profesorilor Paraschiva şi Ion Grigoroiu. Iubeau lumea satului, iubeau copiii. Se bucurau de fiecare frunză, de fiecare copac, iubeau pământul şi oamenii din mijlocul cărora s-au ridicat.
Doamna era foarte deschisă, mereu zâmbitoare şi atât de apropiată o simţeam, încât puteam să-i mărturisesc cele mai ascunse gânduri, pentru că ştiam că voi găsi discreţie, sinceritate şi un sfat bun, întotdeauna! Era ca un părinte pentru oricare fost elev. A fost un Dascăl BUN, o luptătoare, dar mai ales a fost un OM mare într-o lume în permanentă mişcare. A luptat biruind furtuni şi prejudecăţi, a înălţat edificii de lumină şi a dăruit lumina spiritului prin vorbe şi mai ales prin fapte, risipindu-şi harul de dascăl până-n ultima clipă.
A plecat spre Veşnicie demn, aşa cum a trăit. Deşi îmi lipseşte fizic, spiritul i-l simt mereu aproape.
Închei, spunându-le Marilor mei Dascăli:
O, Dascăli , buni şi blânzi, aţi fost cu noi odată
Şi veţi rămâne aici, mereu bateţi la poartă.
O viaţă ne-aţi îndrumat, o viaţă ne-aţi învăţat
De şcoală să nu uităm, Satul să ni-l venerăm.
Dumnezeu să-i aibă în pază şi să le permită, ca şi până acum, să ne vegheze şi să ne îndrume din înaltul cerului!
Odihnă veşnică, preabunii şi neuitaţii mei dascăli!
Maria Făgaş
