Autorul a ajuns la maxima concentrare a versurilor şi a dus meditaţia poetică la frontiera tăcerii, care reprezintă performanţa extremă a exprimării actoriceşti.
Domnul George Drăghescu e un actor de altă factură decât Emil Botta şi, consecutiv, se înscrie şi într-o diferită tipologie poetică, undeva în apropierea universului lui Lucian Blaga, de exprimare aforistică sentenţioasă. Discursul minimalist propune o maximă concentrare textuală şi o redusă eflorescenţă expresivă, aşa cum am lăsa pe scenă un actor, un cabotin tragic, legat cu o funie, de la umeri până la călcâie, aplicându-i şi un căluş în gură. Ce ar putea el oferi unei săli pline, decât imaginea tragică a unui condamnat la moarte, care nu ştie că armele plutonului de execuţie nu au gloanţe. Cabotinul tragic nu mai are decât ultima soluţie – să se roage fără să ştie că interogaţia sa tragică va ajunge la Dumnezeu. Dar există şi o retorică a tăcerii cu o mare demnitate a mesajului, care nu poate să nu ajungă la Cel de Sus.Diversele cupole sub care se roagă poetul nu se poate să nu ajungă unde trebuie, pentru că Pantocreatorul poate să fie şi moşneagul din reprezentările folclorice şi chiar o einsteiniană „particulă a lui Dumnezeu” – pentru că rugăciunea sa are cea mai înaltă funcţie comunicantă – credibilitatea. Şi chiar rugăciunea particulară pe care o înalţă George Drăghescu devine mai complexă, paradoxal, nu atunci când se adresează direct Creatorului, ci în ipostazele umile, de „poverello”, când aduce imnuri creaţiei lui Dumnezeu, „de la plăpânda iarbă” – cum spune un mare poet – „la fruntea gânditoare”.
Aureliu Goci
