Majoritatea sporturilor montane sunt considerate extreme. În cursul practicării acestora doza de pericol poate fi mai mare sau mai mică în funcţie de activitatea desfăşurată. Prin cunoştinţe şi pregătire participanţii caută să reducă această doză la un nivel cât mai mic.
Limita personală a responsabilităţii nu o cunoaşte cu exactitate decât cel în cauză, niciodată altul. „Această limită – scria un cunoscut alpinist exclude acel domeniu al sporturilor montane ce se identifică cu un joc de noroc”. Aici se situează activităţile umane caracterizate prin pericole obiective: escaladele la care predomină de la început condiţiile meteo proaste, escaladele la care echipamentul nu corespunde scopului propus, unde ambiţia şi teribilismul fac ca limita posibilităţilor proprii să fie uitate şi nu în ultimul rând mersul solidar pe munte.
În funcţie de provenienţă specialiştii montani definesc două categorii de pericole: subiective şi obiective amândouă la fel de importante. Totuşi la ora actuală se consideră că pericolele subiective fac cele mai multe victime în munţi. 
Acest fel de pericole au geneza însuşi în subiect (în cazul nostru practicantul unui sport montan) şi depind în cea mai mare măsură de intelectul său. Un loc important îl ocupă ignoranţa însoţită de neglijenţă şi delăsare. Înainte de a face primii paşi în practicarea sporturilor montane este neapărat nevoie să cunoaştem bine terenul de joc, muntele în cazul nostru sub toate aspectele sale, să ţinem cont de regulile “jocului” şi în mod continuu să învăţăm din experienţa altora. Dacă este posibil trebuie urmate cursuri de specialitate sub supravegherea unor instructori atestaţi.
Experienţa se câştigă parcurgând la început trasee uşoare necesare formării deprinderilor de a învinge greutăţile, prima dată mai mici iar cu timpul mai mari şi mai complexe. Nu trebuie să ne hazardăm de la început pe trasee lungi, dificile ori pe vreme nefavorabilă.
Toate sporturile legate de munte necesită o buna condiţie fizică iar aceasta se obţine prin antrenament pe “terenul de joc” adică muntele în cazul nostru.
O sursă importantă de pericole în opinia specialiştilor o constituie oboseala ce conduce la slăbirea rezistenţei fizice şi atenţiei cu neglijarea regulilor muntelui. În acest sens se poate aminti alimentaţia corespunzătoare pe munte şi este necesar susţin specialiştii să fie acceptata ideea că nu trebuie să se ajungă până la epuizarea totală a resurselor fizice ci alimentaţia să se facă raţional pentru a completa caloriile consumate prin efort.
Principalele aptitudini si calităţi pentru practicanţii de sporturi montane sunt fie înnăscute, fie dobândite prin şcoală şi educaţie.
Pericolele obiective îşi au natura în ”obiect” deci în natura înconjurătoare. O mare atenţie trebuie acordată banalului mers mai ales pe porţiuni de iarbă ce alternează cu trepte stâncoase verticale. Adesea un traseu montan pare la prima vedere foarte simplu dar în realitate el este periculos prin iarba udă, porţiuni de muşchi umed şi chiar pasaje de stâncă înierbată.
Nu mai puţin periculoasă este stânca friabilă, degradată de acţiunea agenţilor externi. Vizibil sau mai puţin orice stâncă suferă de pe urma factorilor externi şi acest lucru trebuie verificat de fiecare dată când avem de-a face cu porţiuni de stânca friabilă. De asemenea trebuie evitată dislocarea de pietre care pot constitui adevărate proiectile pentru cei aflaţi mai jos. Porţiunile de stâncă friabilă se pot recunoaşte uşor după conurile de grohotiş aflate la baza lor. Alt pericol îl reprezintă îngheţul şi dezgheţul succesiv care în munţii noştri se produce de regulă spre sfârşitul 
iernii. Aceste fenomene ca şi ploile torenţiale pot provoca căderi de pietre izolate sau în avalanşe ajungându-se chiar până la dislocarea de lespezi întregi
Pentru parcurgerea unui traseu de escaladă un bun indiciu îl poate constitui stratificarea stâncii care poate fi înclinată în jos ca ţiglele de pe casă ori în sus ca o adevărată scară naturală.
Stânca udă şi în special cea acoperită de mâzgă este cu mult mai alunecoasă decât cea uscată astfel că anumite pasaje care pe vreme bună se trec uşor în stare udă devin de netrecut. Un alt pericol nu mai puţin important îl constituie hipotermia. Apa în combinaţie cu frigul şi vântul chiar dacă nu coboară sub 00C poate provoca hipotermii. S-au 
înregistrat cazuri de hipotermie şi degerături chiar la temperaturi pozitive (+5C). Răcirea mâinilor până la amorţirea lor este deosebit de periculoasă diminuând siguranţa deplasării pe teren muntos. Vara în timpul averselor de ploaie este bine ca turiştii să se adăpostească în locuri fără pericol pentru descărcările electrice.
De asemenea în cazul pierderii orientării datorită ceţii este bine să aşteptăm până când vizibilitatea permite reluarea drumului fără să ne aventurăm şi să ne rătăcim. În toate aceste cazuri trebuie păstrat calmul şi trebuie evitată cu orice preţ starea de panică.
Mugurel Petrescu
