3. Marcel Proust şi Martha Bibescu
În lucrarea de memorialistică a Marthei Bibescu, La bal cu Marcel Proust (1928), care nu este deloc o operă de mondenă frivolitate, dimpotrivă, una de aprofundare a omului şi creatorului Proust, autoarea, folosindu-se de fondul epistolar destul de bogat aflat în posesia verişorilor ei, prinţii Emmanuel şi Antoine Bibescu, încearcă să se regăsească pe sine în tot ceea ce celebrul scriitor a trăit, a gândit şi a scris în relaţia îndelungată avută cu aceste vlăstare princiare valahe, aclimatizate în mediul parizian, încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea până dincolo de război, când la 18 noiembrie 1922 moare.
Pătrunzând în lumea gândirii şi sensibilităţii lui Proust (care o văzuse dansând la balul «Intransingeant», prin 1912, iar ea făcându-se că-l ignoră „pe motive aparent şi mai puţin de înţeles”), datorită acestor scrisori pe care prinţul Anton Bibescu i le pune la dispoziţie, Martha încearcă să înţeleagă personalitatea marelui scriitor post festum, cartea venind ca un act de mai dreaptă cinstire şi preţuire: „O mare, o extremă, o lungă prietenie, ale cărei ultime străluciri mi-au fost împărtăşite şi mie, a căror netrebnică beneficiară am fost, se statornicise între verii mei Bibescu, prietenul lor Bertrand de Fénelon şi Marcel Proust. (…) universul acesta, în care Emanuel şi Anton m-au introdus cu de la ei putere şi, la început, mai că fără voia mea, avea drept planetă Parisul şi drept soare – arta. În acest univers se gravita în grup, se vorbea un limbaj inventat, ceea ce-mi bucura tinereţea, complotul fiind unul din elementele esenţiale ale jocurilor de recreaţie pe care abia de curând le părăsisem: aveam şaptesprezece ani.” (Martha Bibescu, La bal cu Marcel Proust. Traducere, prefaţă, note şi indice de nume de Tudor Ionescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976, pp. 35-36). În această societate închisă, de fel iniţiatic, cei doi «Ocsebib» erau fraţii Bibescu, Fénelon – tot prin metateză – devenise «Nonelef», iar Marcel însuşi îşi avea anagrama «Lecram». Acest mic univers amiciţial asumat prin «ermetizare», conform unor coduri lingvistice, mărturisea multă discreţie şi confidenţă, intimitate, pe scurt zis „absolutul încrederii”.
Fraţii Bibescu făceau, în acea atmosferă pariziană de început de secol, o figură princiară unică şi, deşi mai întâi comunică epistolar cu Emmanuele (care „rămânea cea mai mare parte a anului în România”), Proust va încerca să se confeseze celuilalt, constatând repede că afectuoasa lor relaţie este «în creştere». Între fraţii Bibescu şi Proust avusese loc o fericită „conjucţiune”, lexem mai potrivit astronomiei decât psihologiei umane, unde ar însemna o admirabilă şi reciprocă deschidere sufletească: „Operaseră multe conjuncţiuni înainte de a veni eu – scrie memorialista -, au operat câteva şi pentru mine, iar una dintre cele dintâi a fost tocmai «conjucţiunea» mea cu Marcel Proust” (p.48).
Dar «conjucţiunea» la care face referinţă autoarea nu este nicidecum una de uşoară mondenitate, căci încă de la balul evocat în deschiderea cărţii, întâmplarea face ca întâlnirile celor doi să se amâne mereu, când nu este vorba de acea reţinere cultivată insistent de verişoara prinţilor, ea însăşi devenită din Martha Lahovari «prinţesa Bibescu» după ce mama acelora murise. Soţul ei, prinţul George-Valentin Bibescu, era nepotul domnitorului valah abdicat la 1848 şi fiul lui George Bibescu (ofiţer francez al lui Napoleon III), căsătorit cu nepoata lui Bonaparte, prinţesă de Bauffremont, Henriette de Caraman-Chimay… Acest George-Valentin Bibescu era văr primar cu Anna-Elisabeta Brâncoveanu contesă de Noailles, dar şi cu Elena Brâncoveanu, prinţesă de Caraman-Chimay şi cu fraţii Emanuel şi Anton (nepoţii fostului domnitor, adică fiii lui Alexandru, fratele lui George Bibescu, socrul Marthei)… Născută Lahovari, canepoată a unui mare politician, devenit chiar «preşedinte de consiliu» în 1879 şi a unei descendente din familia domnitoare a Mavrocordaţilor, Martha Bibescu se va afirma de timpuriu în viaţa cultural-literară a Parisului, fiind de două ori răsplătită cu Premiul Academiei Franceze şi aleasă printre nemuritorii Academiei Belgiene.
Cunoscută la balul din 1912 de la L´Intransigeant, când, dansând nici nu l-a băgat în seamă pe cel ce îşi făcuse apariţia în paltonul cu gulerul ridicat, chiar dacă acesta era prietenul verişorilor ei, Martha avusese mai de mult surpriza de a primi de la Proust o scrisoare, cu mulţumiri pentru cartea „Les Huit Paradis” (scrisă în 1908, ca urmare a sejurului diplomatic al soţului, George- Valentin Bibescu, în Persia), pentru care autoarea a fost răsplătită cu Premiul Academiei Franceze. Înlesnindu-le în acest fel „conjuncţia”, cartea-i fusese trimisă scriitorului ca din partea ei de către verişorul Emanuel, iar acela, simţindu-se obligat, îi ceruse acestuia adresa din ţară a Marthei şi-i trimitea o lungă scrisoare la reşedinţa princiară Posada din valea Comarnicului. Scrisoarea o surprinde pe prinţesă, producându-i „o impresie greu de definit”. În singurătatea Comarnicului, – unde „de-a lungul nesfârşitelor luni de iarnă, n-auzeam decât ciripitul plăpând al piţigoilor, asigurându-mă că, înconjurată de muţenia nămeţilor, nu devenisem surdă” – tânăra citeşte şi răsciteşte textul plin de afabilitate care dovedea o înţelegere profundă a psihologiei comportamentale din vremea când Proust o întrezărise în anturajul prietenilor. Faptul că Proust îi reţinuse chipul şi că ar fi dorit s-o cunoască produce în sufletul femeii mişcătoare sentimente. Pierdută în „fabulosul Comarnic”, aşa după cum îi scria acesta, Martha realizează gândul de la înălţimea căreia i se adresa prietenul verilor săi: „ Astfel «fabulosul Comarnic» nu era fabulos decât deoarece se suprapunea numelui unui alt sat românesc, Corcova, care îi servise drept popas lui Marcel Proust pe drumul spre Constantinopol, unde se găsea pe atunci Bertrand de Fénelon [aici i se va pierde amintirea, spre regretul amicilor parizieni, n.n.], şi drept ţel al călătoriei ideale care îl purtase de mii de ori spre Anton, şi îndeosebi spre durerea lui Anton care pe-atunci îşi pierduse mama nu demult. Căci pentru Marcel Proust, suferinţa este un loc geografic în care ne regăsim cu toţii.”(p.74).
”Citindu-i corespondenţa – scrie Martha Bibescu – văd înfăptuindu-se substituirea oarecum sub ochii mei. Cam prin a doua sută scrisoare, mă nasc cu nume, şi pentru ca eu să trăiesc, o alta trebuie să moară.”. Era vorba de mama fraţilor Emanuel şi Anton, acea „prinţesă Bibescu”care îi cunoscuse Liszt şi Wagner, întreţinând relaţii amicale cu Renan, Leconte de Lisle, Anatole France, Loti, Jules Lemaître, Ducele d´Aumale, Lordul Salisbury, Gounod, Porto-Riche, Puvis de Chavannes ş.a. Apelând-o cu expresia ”prinţesă”, Martha trăia impresia unei «substituiri» pe care mentalitatea lui Proust o comisese, ulterior ea lămurindu-se de buna intenţie şi admiraţia reprezentării mentale proustiane.
Cu timpul, poate şi datorită felului prea boem şi monden al soţului ei, principele George-Valentin Bibescu, care îşi manifesta din plin pasiunea pentru automobile şi avioane, neglijându-şi consoarta, şi spre a salva un divorţ neavenit pentru condiţia lor princiară, Martha Bibescu se mută la Paris, unde se afirmă tot mai mult ca scriitor şi diplomat. Trimiţându-i în 1913 volumul Alexandre Asiatique ou l’histoire du plus grand bonheur possible (1912), cam din aceeaşi zonă de inspiraţie orientală ca şi primul, Proust îi scrie o lungă scrisoare, în care reia firul amintirii de la balul din anul precedent, încercând să hermeneutică portretistică la adresa prințesei-autoare, scrisoare în care „îmi mărturisea că îşi jucase viaţa de-a cine-pierde-câştigă, contrar lui Alexandru (cel Mare), care, câştigând într-una, pierduse. Această scrisoarea extraordinară îmi dădea cheia enigmei proustiene, cu mult înaintea revelaţiei din Le Tems retrouvé; ea aşeza fericirea «între prezent şi trecut», şi nu în prezent; ea crea acea regiune intermediară, acel spaţiu sentimental nou, în care Marcel Proust a trăit şi şi-a gustat toate plăcerile.” (pp.117-118).
Nevăzând-o decât de două ori în trei ani, şi atunci simţind-o «ostilă» („nu-l îndrăgeam de ajuns, iar el îşi dăduse seama”), Marcel Proust i se adresa epistolar unui suflet nobil şi profund, convins că va fi înţeles pe adevărata măsură de undă a sentimentelor şi convingerilor sale, ceea ce dovedeşte că nu s-a înşelat deloc. Acest „manifest despre fericire adresat mie”, – se confesează autoarea, – în care scriitorul observa că „vorbesc despre mine în chip de exeget al dumneavoastră”, desigur, îi lămureşte pe de-a-ntregul „admiraţia şi respectul recunoscător” a celui ce o înţelegea exact.
La apariţia romanului Swann, Proust îi trimite cartea, dar prinţesa, neaflându-se la Paris, o primeşte trimisă de vărul Emanuel, prilej iarăşi de epistole justificative… Este foarte încântată de roman, în care vede adevărată artă, «dăruire totală», pe care dragostea n-o reuşeşte:
„Scriindu-i, dădusem ascultare doar îndemnului inimii. Îl iubeam pe Swann, aşa cum îşi iubeşti propria viaţă, sau mai degrabă o altă viaţă care îşi este acordată pe deasupra, care se adaugă la a ta şi o multiplică, la infinit, mulţumită acestei dăruiri totale, acestei miraculoase operaţii a spiritului, pe care arta o reuşeşte uneori iar dragostea aproape niciodată.” (p. 127).
( Va urma)
Zenovie Cârlugea
